Două zile cu soare și căldură au rupt puțin anotimpul și ne-au amețit ritmurile, ne-au grăbit un pic așteptările sezoniere. Au revenit hotărât ninsoarea cu gerul, remindere dintr-un anotimp cu multe cojoace, care încă nu se lasă dus.

Cât încă era cald, m-a luat valul și mi-am cumpărat culori în nuanțe pastelate, am vopsit obiecte și m-am prostit cu pensula în mână, bucuroasă că revin culorile și afară, nu numai la mine în cutie. Am prins chiar și niște tufe înflorite, și ghiocei ieșiți înainte de sezonul lor și parcă altfel s-a simțit totul, în zilele cu primăvară falsă.

Cutia a rămas. Am decorat-o cu gândul la flori de cireș. Aș putea să bat mult câmpii despre cât e de relaxant să-ți plimbi pensula cu lac peste niște suprafețe frumoase, dar mai bine să încerce fiecare ce tactilități își dorește. Eu mă recunosc într-o mică febră DIY, conjuncturală, presupun, dar binevenită oricum.

Și cum iar s-au întors frigul și mohoreala, a revenit și ceainicul pe masa cu de toate. Din depozitul de hoarder (în proces de reabilitare) am extras unul mai primăvăratic, pescuit de curând dintr-un magazin de vechituri. Da, izolarea asta ne-a tot modificat stări și dorințe, iar eu observ că am nevoie de decor variat să-i fac față, așa că îl tot schimb.

Cartea care a rămas constant în decor, săptămâna asta este și ea în ton cu schimbările bruște ale vremii: Noi suntem vremea. Salvarea planetei începe cu micul dejun de Jonathan Safran Foer (Editura Publica, traducere de Andreea Călin).

Încă o citesc, așadar o să notez numai câteva observații despre ce mi-a părut interesant până acum și despre ce urmărește Foer, cunoscut pentru implicarea lui în lupta împotriva crizei climatice, încă de la Eating animals.

Nu cred că mi-a plăcut nepărat titlul, care pare că implică faptul că absolut fiecare dintre noi e vinovat pentru dezastrul ecologic. Eu una nu mă simt nici companie petrolieră, nici mare exploatatoare de combustibili fosili, nici CEO la o un mare concern de ferme industriale sau la un lanț de fast fashion megapoluant. Deci nu mă regăsesc în acest noi, din titlu, cum nu mă m-am regăsit nici în colectivul noi suntem virusul, apărut imediat după izbucnirea pandemiei. Distructive sunt marile companii care poluează și exploatează agresiv resursele, și guvernele care închid ochii, nu un noi vag, care aruncă o ceață binevenită peste practici dezastruoase.

Închizând paranteza și trecând de titlu, cartea are multe, foarte multe piste care merită urmărite. Din ce am acumulat până acum, ideea ar fi că trebuie acționat urgent, prin schimbarea modului de consum (sper să zică ceva și despre schimbarea modului de producție și despre reglementări legislative, că dacă toată responsabilitatea cade pe consumatori, chiar suntem dooomed). Apoi, că lucrurile sunt gravisime, că nu mai e posibil să amânăm implicarea în lupta împotriva încălzirii globale și că reducerea consumului de produse de origine animală va fi o cheie esențială în acest proces. Mai mult, că fără asta, nu avem nicio șansă, industria zootehnică fiind responsabilă pentru 51% din emisiile globale anuale.

Stilul lui Foer e o lecție de discurs persuasiv. E digresiv, frumos structurat narativ, cu alternanțe de ritm și conținut. E foarte incitant de urmărit și impecabil documentat. Iar pagini în care eseul personal face corp comun cu referințe istorice sunt alternate cu date și statistici clar decupate, toate relevante. Cam așa:

Revin cu mai multe după ce termin, dar nu înainte de a spune că, lăsând la o parte talentul lui Foer, diferența principală dintre cartea asta și altele care atrag atenția asupra dezastrului de mediu e că aici autorulul subliniază cât de nespectaculos e să vorbești despre așa ceva. Și mai subliniază și cât de greu e să faci oamenii să creadă că nu mai e, chiar nu mai e timp de pierdut cu amânări și îndoieli, plus că imaginează chiar un dialog interior despre acțiune/inacțiune și alte strategii și posibile reacții față cu criza climatică.

Scoțând puțin nasul din cartea în curs de citire, m-am gândit că n-ar strica să semnalez apariția unor titluri foarte fresh, care merită aduse pe raft și să aduc câteva mulțumiri expeditorilor. Este vorba despre Crudo de Olivia Laing (Editura Curtea Veche Publishing, trad. Oana Zamfirache) și despre un roman de Viktor Pelevin, abia tradus: iPHUCK 10 (Editura Curtea Veche Publishing, trad, Luana Schidu), bonus un volum de versuri scris de Oigăn și publicat la aceeași editură, piese de schimb pentru păsări călătoare. Pe Oigăn îl știți, probabil din multele lui proiecte muzicale. Despre volumul acesta nou nouț scrie empatic și generos Andrei Robin Proca, de la muzician despre muzician.

Tot ce știu momentan, știu și eu din ce am apucat să răsfoiesc, din ce am citit înainte și din cronici. Crudo e un roman de debut care a reușit să câștige James Tait Black Memorial Prize, cea mai veche distincție literară din UK. Are foarte multe cronici și recomandări și i-a plăcut și lui Sally Rooney, care mi-a plăcut mie, în Conversații cu prieteni. Deci, în ceea ce mă privește, referințele sunt chiar în exces.

Despre cartea lui Pelevin, știu că e tradusă de Luana Schidu cea minunată și că amestecă sexualitatea, arta contemporană și pe cea detectivistică într-un soi de distopie cu mare succes printre cei care-l urmăresc pe scriitorul rus. Fanii lui Pelevin din România au, așadar, o porție zdravănă de ficțiune, pentru că romanul trece de 400 de pagini.

Și dacă tot m-am apropiat de zona periculoasă a noutăților, o să arăt și turnulețul abia ajuns în librării de la Litera, cu de toate pentru toți, de la policier, la fantasy și de la literary fiction la niște nonficțiuni de căpătâi.

M-am bucurat să văd tradusă a treia cartea a lui Édouard Louis, Cine l-a ucis pe tata? (am citit și Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, și o Istorie a violenței – e printre preferații mei), plus două cărți foarte tentante de nonficțiune, Trăind cu zeii. Despre credințe și popoare de Neil MacGregor și Homo Sapiens. O istorie plină de speranță de Rutger Bregman, ambele repere pentru secțiunile din care fac parte.

Singurul meu regret e că tomul lui Neil MacGregor (fost director al National Gallery și British Museum) nu e scos într-o ediție color și eventual hard-cover. E plin de ilustrații și planșe. Color ar fi fost spectaculos.

Sunt sigură că veți găsi ceva pe gustul personal în turnul improvizat de mine. Uneori noutățile, când sunt bune și diverse, aduc și puțin optimism, senzația că lucrurile își urmează un curs familiar, capabil să ne facă, din nou, curioși. Din cînd în cînd, oricît m-aș feri să fac asta, un teanc de cărți noi și bune merită împărtășit și scos la parada duminicală.

Acestea fiind povestite și deja prea multe, nu-mi rămâne decât să revin la cartea mea neterminată și să vă doresc cât mai multe bucurii de buzunar și motive de dezmorțire!