În cîteva zile avem un nou Gaudeamus, prin urmare, sigur și cîteva liste de dorințe și recomandări. Am făcut și eu unele: am scos de pe rafturi cărți noi sau foarte noi, unele citite, altele răsfoite, le-am făcut poze și le-am atașat două vorbe care să le recomande.

Cum nu sunt librărie, e imposibil să am în casă toate noutățile, dar am vorbit despre cărțile mele noi și despre cărțile pe care eu le-am ales pentru nivelurile variate de pofte, interese, curiozități. Sper să fie o sursă simpatică de inspirație, măcar cu gândul la timpul înghițit de editarea pozelor!

Încep cu o carte capabilă să-ți redea optimismul și încrederea că lucrurile se pot urni din loc, în ciuda contextului ostil. Este vorba despre Manifest. Despre cum să nu renunți niciodată  de Bernardine Evaristo (Corint, trad. Andreea Călin) – o carte de memorii a unei autoare excepționale, care a luptat pentru propria viziune,  a înfruntat cu mare curaj valurile de discriminare homofobă și rasistă, a pus pe picioare o companie de teatru politic, a scris, a jucat  și a iubit așa cum și-a dorit. Este una dintre scriitoarele pentru care o am o mare  admirație și care are niște lecții formidabile despre creativitate, curaj, feminism, rezistență queer și capacitate de dăruire. Dacă tot ajungeți la standul Corint, luați-i și romanul premiat cu Booker, Fată, femei, alta, un festin feminist ce emană bucurie și insubordonare, într-o formă literară admirabil elaborată.

Dacă tot am deschis lista de recomandări cu o carte feministă, adaug încă trei titluri de la editura frACTalia: două volume de poezie și un (micro)roman grafic despre iubirea queer. Este vorba despre Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei de Mădălina Oprea, Cea mai norocoasă ființă de Maria Martelli cu ilustrații de Mina Mimosa și Cel puțin, pentru mine, așa s-au simțit lucrurile de Damian-Nichita Ursu.

Am citit Curriculum ca și cum aș fi băut pe nerăsuflate o stică de Cola rece în mijlocul arșitei din, să zicem, un cătun din sudul profund. M-a emoționat teribil capacitatea autoarei de a-și scruta propriul trecut, de a analiza inechitățile, balanța defectă cu care se împart munca și prestigiul în funcție de gen, așteptările limitative de la o fată. M-a emoționat, ca și în cazul cărții Mariei Martelli, aerul de intimitate și căldură pe care îl strecoară în poeme, rezervele de înțelegere, de tandrețe și speranță. Am subliniat și am fotografiat enorm,  ca o groupie și m-am bucurat că astfel de cărți există.

Am avut norocul să citesc Cea mai norocoasă ființă de Maria Martelli în faza de dinaintea publicării și s-o recitesc apoi. E o carte care emană iubire, dintr-un centru al înțelegerii vieții ce îmbrățișează toate ființele și legăturile dintre ele, împotriva ierarhiilor vătămătoare. Am găsit multă liniște și liniștire în poemele Mariei, care afirmă deopotrivă necesitatea unor lupte, într-un context al violențelor împotiva celor mai vulnerabilx, dar care face să se vadă și un orizont al posibilului, al unei lumi mai îndurătoare și mai juste. Cartea arată excelent grafic și o să găsiți și ilustrații cu cîteva dintre personajele cu colți, gheare și blană care o locuiesc.

Cel puțin, pentru mine, așa s-au simțit lucrurile e un micro-roman grafic queer, centrat pe relația dintre Dami și Cezar, care sunt despărțiți de o distanță de 500 de km, dar sunt cei mai buni prieteni și sunt gay. Așteptarea, îndoielile, apropierile accidentale și tot tumultul interior sînt împachetate în poveste și dublate de citiri în tarot, care adîncesc trăirile. Cărticica asta plină de emoții e ca un OZN  strălucitor în peisajul nostru, așa că merită aplauze la aterizare.

O altă carte-OZN citită foarte recent este Pământeni de Sayaka  Murata (Polirom, trad. din japoneză și note de Iolanda Prodan). Am început-o crezînd că o să mă afund într-o distopie care cere încordare, notițe și pauze de respirație. Nu știu de unde prejudecata asta, pentru că citisem Femeia-minimarket și mă absorbise de la primul paragraf, cu aerul ei straniu-glacial și cu o protagonistă indispusă să participe la ritualurile sociale de rigueur.  M-am apucat de Pământeni  și am citit primele 160 de pagini dintr-o suflare. E tot o poveste despre refuzul adaptării la o societate absurdă, violentă și exploatatoare.  Inocența și pierderea ei sunt date declanșatoare pentru tot ce urmează. Iar ce urmează e uluitor, șocant, înduioșător și eliberator, poate nu neapărat în ordinea asta, dar sigur așa. Pământeni va rămâne pe raftul meu de cărți pe care le consider rezervoare de energie, în pofida negurii pe care o traversează.

Eu oricum mă refugiez periodic în literatura japoneză, mă atrage codarea diferită a realității, înșiruirea de algoritmi culturali și apoi detonarea lor, în mii de feluri. Faptul că pune în lumină atâtea căi și nuanțe de a comunica orice, prin cuvinte, gesturi, goluri sau culori. Un alt roman cu tematică japoneză citit de curînd este Viețile  secrete ale culorilor, scris de o autoare italiană, Laura Imai Mesina (Humanitas Fiction, trad. Cristina Gogianu).

În ciuda titlului cumințel, care anunță o lectură de atmosferă, cartea plonjează în adîncimi tulburătoare. E despre culoare și strălucirea ei, în aceeași măsură în care este despre nonculoare, despre rădăcina sumbră, ascunsă și necunoscută din care se ramifică vizibilul. E o carte în care, vorbindu-se despre strălucirea lumii și despre uriașa bogăție a spectrului cromatic în care ea se arată, se vorbește, în același timp, despre dispariție, moarte, accident, hazard și efectul  de șoc pe care tot acest spectru al negativului îl provoacă. Protagoniști sunt Mio, o tînără care are o percepție cromatică ieșită din comun, și care a crescut într-un atelier în care se croiau chimonouri pentru mirese și Aoi, un băiat pasionat de literatură, care muncește la firma de pompe funebre moștenită de la părinți.  E o carte cu plieri fine și multe elemente surpriză, destabilizatoare și armonioasă, în același timp.

Cărți-surori, deși nu din același spațiu cultural, mai găsiți la Editura Humanitas Fiction. Eu am cîteva sugestii, bazate pe lecturi anterioare. De exemplu, Casa destinului de Jessie Burton (trad. Elena Drăgușin-Richard) pentru că mi-a plăcut mult Confesiunea, romanul prin care am descoperit-o. Casa destinului preia firul narativ din Miniaturista ( pe care eu o am de recuperat), dar poate fi citită și independent de ea. Se petrece în Amsterdam, în secolul al XVIII-lea și se anunță cu mult suspans, întorsături de situație și o eroină care se luptă cu prejudecățile.

Tot la Humanitas Fiction găsiți și Eu cânt și muntele dansează de Irene Irene Solà (traducere din catalană de Jana Balacciu Matei), un roman refractar oricăror încadrări, multipremiat și care în 2020 și-a adjudecat și Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene. Mă face extrem de curioasă această carte, despre care știu numai că e un palimpsest de voci, umane și nonumane care își spun poveștile, într-o zonă îndepărtată, din munții Pirinei. Acest cor desprins din toate regnurile m-a atras către cartea asta-hibrid, care începe ca un poem:

Fulgerul

Am ajuns cu burțile pline. Dureros de pline. Doldora de apă neagră și rece, de fulgere și de tunete. Veneam din mare și din alți munți și cine mai știe din ce locuri și cine mai știe ce-om fi văzut. Frecam ca sarea, piatra sus pe creste, să nu dea colț nici buruiana rea. Alegeam culoarea culmilor și a cîmpurilor, licărul apei din rîuri și licărul din privirile înălțate spre cer.

Între atîtea titluri noi, vreau să fac loc și pentru reeditarea unui clasic, Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, roman-cult al apusului aristocrației palermitane. E din nou disponibil, într-o ediție integrală, absolut frumoasă, cartonată, apărută la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Gabrielei Lungu. E una dintre cărțile-vortex cărora le-am cedat mereu și care, la fiecare recitire, păstrează niște linii ferme, de care nu vreau să mă despart.

Alte cărți descoperite relativ recent și de care nu vreau să mă despart sînt romanele lui Annie Ernaux, publicate la Editura Pandora M, în colecția Anansi. Le-am citit pe toate, mai puțin ultimul volum apărut, Tânărul. Fotojurnal (trad. Mădălina Ghiu) și rămîn copleșită de admirație pentru felul în care a transformat, în scris, materia numită timp, cum a reușit să redea o experiență a sinelui printr-un decupaj colectiv, printr-o secvențialitate transpersonală. De fiecare dată cînd termin de citit ceva scris de Annie Ernaux nu mai vreau să mă apuc de altă carte, a altcuiva. E un refuz și un semn automat al minții și al simțurilor, care pentru mine e semn că am fost în compania unei voci care mă va marca definitiv. Abia aștept să citesc și Tânărul și sper să continue seria traducerilor în colecția Anansi.

Tot din această colecție (din care nu am extrem de multe noutăți, dar voi recupera) aș recomanda insistent insistent  Inventarul lucrurilor dispărute de Judith Schalansky (trad. din limba germană, Maria Irod). E o carte de eseuri erudite, acribios documentate și cercetate (inclusiv prin deplasări la pas prin teritorii care numai pentru autoare aveau un interes central) care se leagă, toate, de dispariție și de dinamicile ei înșelătoare cu lume în care stocăm, construim și arhivăm. A fost o lectură magnetică și mi-a retrezit gustul pentru documentarea milimetrică a propriilor obsesii. Într-un fel, a fost cea mai surprinzătoare și mai stranie carte citită de mine anul ăsta, o wunderkammer impecabil construită și e un paradox în ordinul disparițiilor.

La capitolul surprize, pe care le recomand și mi le recomand, am două noutăți de la Editura Vellant: Vocile deșertului de Nélida Piñon (traducere din limba  portugheză de Corina Nuțu) și Ceața asta fără noimă de Enrique Vila-Matas (traducere din limba spaniolă și note de Liliana Pleșa Iacob).

Nélida Piñon a fost o scriitoare braziliană de mare prestigiu în întreaga Americă Latină, profesoară universitară care a predat la Columbia University, Johns Hopkins și University of Miami. Plasează Vocile deșertului la curtea Bagdadului din secolul al XIII-lea și îi dă vocea principală Șeherezadei. Cartea începe așa:

Șeherezada nu se teme de moarte. Nu crede că puterea lumii, reprezentată de calif, pe care tatăl ei îl servește, va porunci ca prin moartea ei să îi fie exterminată imaginația.

Eu sigur voi citi mai departe.

Ceața asta fără noimă e un roma despre scris, o conversație la distanță dintre doi scriitori care nu s-au întâlnit niciodată: Simon Schneider care îi furnizează mult mai celebrului Gran Bros citate, pentru ca acesta să-și scrie propria operă. Este și un roman despre o călătorie, care, cum altfel, schimbă totul. Iată începutul:

Ajunsesem să fiu un artist al citatelor tocmai din pricina faptului că, încă de foarte tînăr, nu reușeam să trec, în calitate de cititor, dincolo de primul rînd al cărților pe care mă pregăteam să le citesc. Cauza acestui obstacol era că

Mai departe vă las pe voi să vedeți.

Alte două noutăți care mi-au atras atenția vin de la Editura Curtea Veche Publishing. Unul este Matrix de Lauren Groff (trad. Brîndușa Cotea)  – un roman de inspirație istorică, o reimaginare a vieții lui Marie de France, care e izginită de la curtea regală a Franței și trimisă, la 16 ani, să se îngrijească de o mănăstire aflată în paragină în Anglia. O poetă medievală care a reușit să creeze într-un context ostil, Marie de France e readusă în prezent prin prisma unei ficțiuni curajoase și lipezi, care începe abrupt:

Ea iese singură din pădure, călare. Șaisprezece ani, în burnița rece de martie. Marie, care vine din Franța.

Cel de al doilea este Insule de pace de Helen Oyeyemi (trad. Oana Zamfirache), un roman alimentat din rezervorul suprearealismului, în care nimic nu e ce pare și totul se răstoarnă la fiecare pas. Povestea începe cu o călătorie cu un tren bizar, în care se urcă un cuplu, după ce a primit acest bilet cadou pentru luna de miere. E un roman cu multe răsuciri și aventuri care subminează orice idee de previzibil/predictibil.

Un titlu de ficțiune cu multe recomandări promițătoare și elogioase este Grand Hotel Europa de Ilja Leonard Pfeijffer, abia apărut la Editura Nemira, tradus de Irina Anton.  Povestea începe cu sfîrșitul unei iubiri, cea dintre scriitorul neerlandez a cărui poveste o urmărim și Clio, o specialistă italiană în istoria artei. Șederea la Grand Hotel Europa îi declanșează protagonistului un tip special de atenție, cu care înregistrează ritualurile personajelor care populează bătrînul hotel, în timp ce își rememorează relația cu Clio și propriul periplu prin Europa.

Tot la Editura Nemira au apărut, în colecția N autor non-ficțiune două titluri despre care cred că se va vorbi mult: Fără instrucțiuni de folosire de Ioana Burtea și Despre memoriile femeii și alți demoni de Raluca Nagy. Am început cu cartea Ioanei Burtea, pe care o știam doar după eseul care deschide și cartea, Scriu ca să nu știu doar eu, publicat inițial în DOR.  Cartea e o succesiune de eseuri personale despre formare, prietenii, relații dureroase de familie și strategii de supraviețuire în caz de pierderi majore, inclusiv a propriului sine. Am recunoscut și eu un întreg arsenal de referințe culturale și strategii comune de rezistență (uneori, alt nume pentru autodistrugere), ca parte dintr-un model de formare extins. Sunt povești scrise cu o implicare personală atât de intensă încît nu-ți lasă spații să  ieși neatinsă din ele. Și ce mi-a plăcut mult – pe lângă capitolul cu cinci steluțe despre prieteniile dintre fete, rezistente din perioada liceului – a fost ordinea atent aleasă a eseurilor. Mi-a plăcut că mi-a răsturnat așteptările  – credeam că i-a venit oarecum firesc să scrie, dar am aflat altceva, avansînd în carte. E una dintre cele mai curajoase, limpezi și oneste cărți despre sine scrise în limba română pe care le-am citit.

Raluca Nagy nu mai are nevoie de prezentări suplimentare, după romanele ei care au generat deja un fandom, Un cal într-o mare de lebede  și Teo de la 16 la 18. Cartea nouă e o explorare a trecutului, prin auto-documentare,  trecut analizat prin lentilele date de o succesiune de experiențe de viață și de mutări: la Cluj, București, Belgia, Anglia, Japonia și  Vietnam. Toate aceste spații devin personaje cheie, adevărați  dragoni în poveștile recuperate aici, care merită din plin o confruntare cu fotogramele din propriile arhive.

Cartea Ralucăi Nagy cheamă o nouă recomandare, venită din Japonia, de la o scriitoare care mi-a plăcut de al primul roman descoperit, Povești de vară. Acum, la Editura Litera, a apărut Îndrăgostiții de la miezul nopții de Mieko Kawakami (Finalist la National Book Critics Award), tradusă din limba japoneză și cu note de Iolanda Prodan. Avem o protagonistă retrasă, Fuyuko Irie, o corectoare tăcută care locuiește singură în Tokyo. Una dintre marile ei plăceri e să iasă în Ajunul Crăciunului pentru a privi luminițele și o astfel de plimbare, la miezul nopții, aduce în viața ei un bărbat, Mitsutsuka, moment de la care totul se dă peste cap, și înainte, și înapoi – asta pentru că fiecare întâlnire aduce și o mare cantitate de trecut.

Uitați cu cîtă blîndețe începe:

De ce sunt nopțile atît de frumoase?

Merg noaptea pe străzi și îmi amintesc ce mi-a spus Mitsutsuka: Fiindcă noaptea, jumătate din lume dispare. Număr luminile. Toate luminile nopții.

 

Dintre romanele contemporane autohtone, trei mă intersează în mod deosebit: Stela de Simona Goșu, Chiajna din Casa Mușatinilor de Simona Antonescu – ambele de găsit la Polirom – și Toată dragostea dintr-o fotografie arsă de Maria Orban, apărută la Nemira.

Vin de la autoare pe care le simt serios imersate în munca și lupta lor cu scrisul, mă interesează procedeele și viziunile la care au ajuns și sînt lecturi cu prioritate.

Tot pe lista personală de priorități am pus un volum recent de dialoguri despre film, critică,  literatură și trecut dintre Andrei Gorzo și Mihai Iovănel: Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema (Editura Polirom). Nostalgia după volumele lui ALȘ, citite cu atîta curiozitate – și care mi-au îmbogățit indicibil propria arhivă de filme – îmi declanșează instant entuziasmul pentru orice formă a scrisului colocvial despre cinema, cu pasiune și amprentă personală. E o carte care cred că va zbura singură de pe rafturi, și fără recomandarea mea.

 

La Gaudeamus vor fi sigur și două cărți de poezie pe care și eu le am pe listă,  Anul tigrului de apă de Ligia Keșișian și Sentimentul naturii de Florin Dumitrescu, ambele apărute la Casa de Editură Max Blecher.

Și, la Dezarticulat, va fi disponibilă antologia lui V.Leac Toți sunt îngrijorați, o selecție din 20 de ani de scris, cum anunță autorul însuși.

Se va găsi și volumul de eseuri feministe al lui Susan Sontag apărut la Editura Tact  (traducere din limba engleză și prefață de Vasi Ciubotariu), Despre femei și, după comunicatele editurilor, mă aștep la o avalanșă de titluri pe care nu am cum să le mai includ în acest kilometru de listă și nici nu încerc.

 

Nu pot, în schimb, să nu adaug pe lista de recomandări o enciclopedie DK, o carte despre cărți, apărută la Editura Litera: Cărți care au schimbat lumea. De la Arta războiului la Anne Frank (Ed. Litera, Cuvînt-înainte de James Naughtie). După cum anunță și titlul, e o trecere în revistă cu detalii, context și focus pe elemente cheie a acelor cărți care au revoluționat sau au modificat semnificativ lumea, așa cum o știm.

Este o carte spectaculoasă vizual, care etalează o bogăție de imagini și urmărește, cronologic peste 80 de operele canonice. Eu o văd ca pe un punct de plecare pentru aprofundări în funcție de interesul fiecăruia și un cadou frumos de făcut oricărui bibliofil sau unor adolescenți, pentru a trezi în ei  monstrul enciclopedic.

Nu aș vrea să las pe dinafară un volum de teatru, recent publicat la Editura Cartier, O îmbrățișare insuportabilă de Ivan Vîrîpaev (traducere din limba rusă și note de Raluca Rădulescu), un dramaturg polonez de origine rusă vizitat intens de creatorii de teatru și un reper pentru dramaturgia contemporană europeană.

Volumul conține șase piese și e recomandat de Radu Afrim, Bobi Pricop sau Radu Tudosie, ca să dau numai cîteva nume.

Vreau să fac și un anunț drag inimii mele: la Editura Cartier veți putea găsi, reeditate și în formulă completă, cele trei volume ale antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei, la care am lucrat împreună cu Paula Erizanu. Pentru mine e o adevărată sărbătoare, mai ales că volulul III, la care am lucrat cel mai mult, era de negăsit la scurt timp după apariție.

Veți găsi noi traduceri tentante, romanul nou al Danielei Rațiu, Sfârșitul lumii e un tren (era să uit de el!) și antologii abia ieșite din tipar. Panteră neagră am fost cândva de Ruxandra Cesereanu. Poeme alese de Giovanni Magliocco și Ilona Duță cu fotografii de Ana Toma și antologia de autor a lui Ștefan Manasia, Etica grunge. Sîntem generația extincției (poeme alese 2003-2023) cu fotografii de Mircea Struțeanu sînt cele pe care le am eu în vizor în mod special.

 

În final, celor cu adolescenți acasă sau în inima lor de cititorx, le recomand cîteva cărți de la Storia Books, cu eroine temerare, secrete dark, îndrăgostiri, despărțiri, obrăznicii și mult neprevăzut.

Îmi plac cărțile lor și mi-a fost greu să aleg numai trei, dar iată, chiar dacă nu-s fix cele mai noi: Agathele de Kathleen Glasgow și Liz Lawson (trad. Iris Anghel), Daisy Darker de Alice Feeny (trad. Oana Dușmănescu) și Imposibil de Sarah Lotz (trad. Oana Dușmănescu).

Închei aici pomelnicul alegerilor, preferințelor și curiozităților mele, care e unul subiectiv și incomplet, cum altfel. Îmi doresc să revin curînd cu alte cîteva recomandări de nonficțiune, dar, momentan, mă bucur să am reușit să scot pozele din telefon și cărțile la paradă. Lecturi frumoase vă doresc!