Prea repede s-a dus și toamna, nici nu s-au scuturat bine frunzele și au apărut globurile,  colindele și ofertele de Crăciun. Prea scurt anotimpul ăsta și parcă prea forțate toate operațiunile de întâmpinare a Crăciunului cu, desigur, îndemnul de a ne pregăti, adică de a cumpăra. Pentru că ori se termină cine știe ce ofertă limitată, ori întârzie curierii, ori cine știe ce-o mai fi. Acest cine știe ce-o mai fi a devenit un baubau persuasiv destul de eficient, dar eu mi-am propus să-l neutralizez. Iar o modalitate bună de a te sustrage, în general, e să schimbi traiectoria prestabilită.

Eu am făcut-o sub impulsul de moment, fără să-mi fi propus și fără să fi avut mari rezerve de timp pentru asta, și recomand oricui să dea curs unor astfel de porniri. Așa am ajuns să văd, în una dintre ultimele zile în care mai era posibil, la Palatul Șuțu, expoziția Valentina Rusu Ciobanu 100 de ani de la naștere. A fost cadoul meu spontan, de la mine pentru mine, într-o miercuri dimineață.

Ar fi meritat și o perioadă mai lungă de expunere și o selecție mai mare de lucrări, dar ce e expus e de o bogăție expresivă admirabilă. Dacă ar fi s-o rezum în două cuvinte, cât permite o astfel de listă, aș alege rigoare și candoare.  Găsiți mai mult și mai articulat scris despre această retrospectivă cel puțin în două locuri: în Scena9, un text de Paula Erizanu  și în Observator cultural, unul de Ovidiu Țichindeleanu. Și mergeți azi s-o vedeți,  merită fiecare pas, iar scârțâitul pașilor pe parchetul unei săli de expoziții sau de muzeu e o experiență din ce în ce mai rară, zilele astea.

Mai jos, câteva dintre preferate:

Tot la Palatul Șuțu mai găsiți o expoziție micuță, despre moda interbelică. Nimic nemiavăzut, dar orice expoziție a unor obiecte atât de fragile, cum sunt textilele sau obiectele din recuzita zilnică, îmi pare o mică victorie, și ea tot iluzorie, dar momentan frumoasă. Iar eu iubesc hainele, iar pantofii cu toc nu au fost încă detronați de niciun argument, în panteonul meu plin de frivolități. Așa că am fotografiat pantofi cu toc, deosebit de mici și neverosimil de fini, simțindu-mă, ce-i drept,  foarte confortabil în cizmele mele complet plate, în timp ce mă învârteam printre vitrine.

Să nu credeți că doar pantofi sunt expuși, nici vorbă, expoziția e mică, dar concentrată,  însă fiecare își urmează, până la urmă, propria fixație.

Cu picturile Valentinei Rusu Ciobanu și cu Moldova în minte, chiar nu am putut ocoli chioșcul cu bomboane Bucuria de la metrou. Celor care nu mănâncă lapte, carne, brânză ouă le recomand Coșulețul cu cireșe, bomboane bune-bune cu cireșe și ciocolată (de post, ca să fie mai limpede, sau vegane, pentru cei care nu se simt flagelați de termen și împinși în secta sclifosiților). Iată coșulețul, iată jeleurile. Nu recomand prunele cu nucă trase în ciocolată pentru că erau uscate. Dar coșulețul e de neocolit:

Foarte bună mi s-a mai părut, săptămâna asta, o revistă, una care-mi pare din ce în ce mai serioasă. Vorbesc despre revista Glamour, care a avut pe una dintre cele două coperte cu care a circulat, un pictorial cu poete tinere și foarte talentate: Anastasia Gavriovici, Cătălina Stanislav, Teona Galgoțiu, Deniz Otay și Alexandra Turcu. Lor li se dedică un dosar despre poezie și relația cu corpul, cu hainele și cu sursele de inspirație. Un dosar cu poze, interviuri și tot ce trebuie.

Elisabeta Gedő și fotograful Robert Antoniac au semnat acest grupaj foarte tonic și inspirat, iar poetelor, printre cele mai talentate și pline de resurse, li s-au potrivit foarte, foarte bine formatul și ipostazele. Cu cât se întinde poezia (și în special cea a poetelor) în teritorii noi, cu atât mai mare bucuria!

Pe lângă materialul dedicat lor, găsiți multe altele de citit. Glamour e o revistă care a devenit cu adevărat consistentă și curajoasă, iar secțiunile Arts&Culture și LGBTQ  (în care găsiți, în acest număr, o lungă și pasionantă poveste sub titlul Queer à la  Cluj) sunt locuri în care ajung artiști și subiecte mai rar sau deloc abordate în altă parte. Așadar, chapeau Glamour!

Singura carte care s-a ținut de mine scai săptămâna asta (care n-a fost deloc un rezervor de timp liber) a fost De ce peștii nu există de Lulu Miller (Editura Publica. trad. Ianina Marinescu, ilustrații de Kate Samworth). Și încă se ține, pentru că mai am finalul de citit. De unde pare o carte care pune întrebări despre resursele pe care le avem sau pe care le putem activa în luptă cu hazardul, ajunge să fie o investigație cutremurătoare (nici mai mult, nici mai puțin) în mințile unor oameni și în ordinea unei societăți care acceptă și practică sterilizarea forțată, pe considerente care țin de ideologia eugenică.

Să afli că, între 1933 și 1968, aproximativ o treime din femeile portoricane din SUA au fost sterilizate de guvernul SUA e puțin spus șocant. La fel și să-ți amintești că eugenia nu s-a născut în Germania nazistă, ci pe solul american, îngrijorat de perspectiva degenerării din pricina săracilor, a neconformilor cu normele sociale, a marginalilor și a semenilor cu vicii.

La dezgroparea istoriei acestei practici a dus-o pe Lulu Miller fixația pentru un biolog celebru, președintele fondator al Universității Stanford, David Starr Jordan, un biolog obsedat de clasificarea și denumirea speciilor de pești din întreaga lume, prezentat inițial ca un exemplu de forță care s-a opus hazardului din viața lui. Pe parcurs, iese la lumină partea de umbră a aceleiași forțe, iar cartea virează într-o direcție care te găsește total nepregătită. Las o pagină, să vă faceți o idee despre partea cea mai dură a cărții, cu precizarea că pentru a ajunge la direcția asta a poveștii, aveți de parcurs istorii captivante, cu mult necunoscut și informație rară, despre dorința omului de găsi un sens, de a răspunde haosului și despre speranță. Până acum, cartea asta a fost o surpriză, cu efect de bombă camuflată în ceva relativ cunoscut, cum e jurnalismul narativ corect făcut, dar clar a spart tiparele în care o încadrasem inițial:

Revenind la veștile bune, două  au venit, săptămâna asta, de la Vasile Mihalache, poet și teoretician, una dintre mințile din spatele unei reviste excelente, care publică studii teoretice pertinent alese și traduse despre postumanism. Am primit de la Vasile Posthumul, numărul nou dedicat animalelor și cartea lui de poeme abia apărută la Editura Fractalia, creatura tuturor lucrurilor. Sunt două apariții (încă) la marginea câmpului literar, două volume cu conținut alternativ, scoase fie cu eforturi, fie cu sprijinul unei edituri mici, două cărți care arată lumea cum puține o fac.

Vă îndemn să le căutați, Post(h)um-ul poate fi chiar descărcat de pe site, iar cartea va fi în curând în librării. Iar editurile mici și proiectele indie, nealiniate, au nevoie de banii și sprijinul nostru, prieteni, mai ales că aduc atât de multă cunoaștere nouă. Și nu există cunoaștere fără efort, iar efortul fără bani te cam omoară, pe termen lung.

O variantă de a nu te mai gândi nici la bani, nici la eforturi, e să te joci măcar un pic, atunci când se poate. Cum poate și cum îi face fiecăruia plăcere. Eu am colorat niște lemnișoare și am făcut două prietene japoneze pe care le-am botezat Dora Minodora și Luna Betiluna, că așa mi s-a părut mie potrivit.

Mi-a plăcut mult să le fac. Vă recomand pictatul de lemnișoare atunci când nimic altceva nu merge. Pensula înmuiată în acrilice arată de fiecare dată o cale, plus ceva ce n-a existat înainte, ceea ce, în sine, e chiar de mai mare minunea, chiar dacă nu-i neapărat frumos sau mai știu eu cum.

În afară de pictat lemnișoare, mare bucurie și relaxare mi-a adus un canal de YouTube, pe care îl recomand celor care sunt interesați/interesate de veganism și de feminismul intersecțional: canalul lui Pati Murg.

E o prezență virtuală caldă și fără fasoane, care te face să te simți brusc bine, pentru că îmbrățișează tot ce nu e perfect și pentru că reușește să strecoare niște teorie necesară  în discuțiile despre cum ne hrănim și ce ne face să ne simțim bine, noi cu noi. Deci, Pati Murg, despre care știu doar că e din Cluj și că a studiat sociologia, a fost o companie perfectă pentru săptămâna asta, una în care aveam nevoie de o voce indulgentă și de asigurarea că, în general suntem ok, chiar dacă nu am depășit planul.

Măcar sinteza să nu devină obositoare, așa că o închei aici, cu gândul la cât mai multe bucurii de buzunar într-o nouă săptămână pe care v-o doresc ușurică și pe placul personal!