Când a venit vorba de cărți, toate semnele de săptămâna asta au arătat clar că vremea volumelor subțirele a trecut, (exceptînd, desigur, poezia) și că au apărut niște regine masive, cu pretenții potrivit rangului, plus ducese imperative, care dau tonul la lectură în 2021.

Făcusem de săptămâna trecută un triaj al clasicilor, în care s-a lățit Thomas Mann cu Iosif și frații săi în trei volume. Multișor și intimidant oarecum? Nu-i nimic, că pe lângă el, tocmai a mai aterizat pe birou un roman de proporții, Jonathan Strange & Mr.Norrell de Susanna Clarke, un monument fantasy, cu magie, vrăjitorie și premii, nu jucărie.

Vrăjită de Piranesi, apărut anul trecut la Nemira, am căutat să văd ce aș mai putea citi de autoarea asta și am dat de Jonathan Strange & Mr.Norrell pe Okazii, de unde l-am și comandat, cu ridicare de la Poștă, firește că visul vieții mele. Nu o să povestesc nimic despre asta, numai că odată ce m-am văzut acasă, scăpată dintre semeni și ghișee, m-am simțit și eu ca într-un număr de magie, care m-a adus la adăpost, afară din labirint.

Altețea sa regală care s-a succedat după prima carte de vrăjitorie este … adevărata carte de vrăjitorie. Un tom masiv și spectaculos despre Tarot (lume puțin spus fascinantă pentru mine), pe care din octombrie l-am comandat și abia acum a ajuns.

Este ediția de la Taschen, o frumusețe, cu planșe încărcate de culoare, cu paradă spectaculoasă de imagini din mai multe pachete de Tarot, create în perioade diferite – de la clasicele Visconti, Marseilles și Rider White, la unele imaginate în estetica psihedelică, și dau numai un exemplu – cu explicații și cu o introducere în istoria Tarotului.

Iubitoare și iubitori, aceasta nu e o carte, este un act de celebrarea a unei practici, la care tot mai multă lume recurge ca mijloc de recentrare spirituală și autocunoaștere. Nu mai zic că atât îmi e de drag de cartea asta încât nu numai că o plimb cu mine prin casă, împreună cu orice altceva aș citi, dar aș lua-o și la Poștă, s-o deschid în timp ce stau la coadă, atâta că nu-i tocmai un paperback.

Cum ziceam, numai evenimente și cărți cu greutate, în toate sensurile, săptămâna asta. O să povestesc încă o întâmplare cu aceeași temă, una care implică un pachet neașteptat și un mic blocaj la receptare.

Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta la detectat de titluri valoroase, Goe a primit de la Editura Casa de Pariuri Literare un adevărat cufăr zburător plin cu cărți care mai de care.

Nu o să enumăr titlurile, că ar umple sinteza. M-am pierdut cu firea și cu cutterul în mână (era, de fapt cuțitul bucătarului, ăla mare și hiperascuțit de la Mega), m-am minunat, mai că m-am închinat, după care am râs și am zis un mulțumesc în gând, că restul cuvintelor s-au pierdut. Ce mai vreau să adaug e că, în urma descinderii cufărului zburător, am făcut o vizită pe site-ul lor și mi-am pus în gând să comand și ultimele noutăți, să le alătur suratelor din cufăr, pentru o colecție completă: cartea nouă de proză a Dianei Geacăr, Sirina și alți monștri, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii de Cosmin Leucuța (Premiul Tânărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori) și volumul de poeme al Ancăi Zaharia, Eu n-am trăit războiul. A, și un corp nou de bibliotecă. Am tot amânat, acum nu se mai poate!

Suita întâmplărilor cu majusculă continuă. Om serios, care a zis că are clasici de citit, mă odihneam cu A douăsprezecea noapte pe piept și cu ochii pe mobil, făcându-mi curaj să mă îndrept către Thomas Mann. Și în timp ce toate acestea se petreceau în puținele minute furate de la timpul-datorie, pe lângă celelalte ficțiuni masive pomenite mai sus, a sosit Hamnet de Maggie O’Farrell, abia apărută la Pandora M, în colecția Anansi și traducerea Mihaelei Buruiană. Încă 400 de pagini de ficțiune plasată în alt secol, ca să completeze suita.

Mare surpriză și bucurie. Și cum Hamnet este o poveste care înfășoară viața lui William Shakespeare și a fiului care a inspirat numele celebrisimei piese, m-am bucurat că m-a găsit citind măcar A Douăsprezecea noapte. Și m-am bucurat s-o văd într-o ediție atât de frumoasă, un hardback mângâiabil, după ce mi se scurseseră ochii după coperta ediției etalate de Waterstones.

Turnul crește și înclină către trecut, pentru că tot săptămâna asta (în care am terminat de citit Barry Lyndon) am pus și eu mâna pe Vieți paralele de Phyllis Rose (Polirom, traducere de Dan Sociu), o carte care analizează incisiv și subversiv căsniciile a cinci cupluri victoriene celebre: Jane Welsh și Thomas Carlyle, Effie Gray și John Ruskin, Harriet Taylor și John Stuart Mill, Catherine Hogarth și Charles Dickens, George Eliot și George Henry Lewes.

Nu știam, dar am aflat din prefața cărții că autoarea e o cercetătoare remarcabilă, critic literar cu un doctorat la Harvard, care a scris una dintre primele biografii ale Virginiei Woolf, luptând pentru consolidarea reputației ei literare în registru major, că a făcut mult pentru vizibilitatea contribuției femeilor la canonul literar și a editat de una singură The Norton Book of Women’s Lives, 800 de pagini de extrase din scrieri memorialistice ale unor femei cum nu se poate mai diferite. Nu am nevoie de mai multe informații ca să-mi bag nasul în cartea ei și în viețile acestor victorieni, care oricum, mereu mi-au stârnit curiozitatea. Poate că și vouă.

Ce mai avem, ce mai avem? Nu o carte groasă, ci una cu greutate și mare intensitate. O carte numai încordare și înfruntare – tăioasă și subțire; un volum decisiv, așteptat, pregnant ca un metal rar: noul volum al Svetlanei Cârstean abia apărut la Nemira, Sînt alta.

Din ea, prefer să copiez versuri și să le las să-și facă efectul.

și cine sunt eu aici și cine nu sunt
și ce cunosc din mine și ce nu
și ce-mi scapă și ce țin în frâu
și nici o oglindă nu e suficientă ca să văd tot
mereu e o oglindă între mine și mine
și numai ce văd fără să mă uit în oglindă
sunt eu

Eu am mîncat covrigi uscați dintr-o farfuri mică și nouă, pe care mi-am cumpărat-o pentru că mă face să mă gândesc la Lisabona și la lipsa de griji, care pentru mine a avut mereu culoarea turcoaz. Turcoaz cu ceva portocaliu pe lângă. Am băut cafea și m-am gândit că e greu să nu scrii, e chiar mai greu decât să scrii, altfel nu ai simți apăsarea asta milimetrică, dar constantă, apăsarea care-ți face dor de orașe cu soare și caiete fără linii, orașe în care e atât de bine să-ți dai jos rucsacul jos din spinare.

Covrigi vechi dintr-o farfurie nouă, cu gândul la Lisabona, într-o zi de ianuarie care semăna cu una de primăvară grăbită, pentru ca totul să fie și mai derutant.

Înainte de asta, am râs cu lacrimi de memele cu Bernie Sanders și am mâncat popcorn și chiar mai înainte de asta, am băut supă clară, zmeurie, extrem picantă, din cana cu pisici, în timp ce pisicii se pupau la geam.

Și, cel mai important, au fost momente în care am simțit că toate oasele mele mulțumesc pentru odihnă, atunci când s-a instalat și tot în jur a intrat într-un manșon de liniște și de nicio culoare.

That’s all, folks! Să ne bucurăm, zic, de fiecare dată când un castron de popcorn și un covrig abandonat reușesc, cumva, să ne facă să le vedem pe ele, în uscăciunea lor prietenosă. Pe ele și nu alte substanțe cu mult mai greu de digerat, a căror amăreală chiar se întinde, dacă nu știm, sau nu putem, sau n-avem unde s-o izolăm. Așadar, o săptămână plină de cărți bune vă doresc și la cât mai multe bucurii de buzunar!