Cum sărbătorile mai au puțin și se instalează în viețile tuturor, am împachetat cu câtă grijă am putut câteva recomandări de carte pentru eventualitatea în care nu v-ați făcut deja listele de cadouri și dorințe personale. Voi reveni, în perioada asta, cu alte câteva impresii și alegeri personale, poate sunt de folos.

Am pus mai ales cărți noi, citite de mine de curând, pe care mi le-am dorit și pe care le-aș face și eu cadou. Și mai ales cărți de ficțiune, dar nu exclusiv.

Iernile sufletului de Katherine May, traducere și note de Andreea Călin, Editura Nemira

A fost una dintre cărțile care s-au lipit cu cea mai mare ușurință de mine, la prima răsfoire chiar. Asta poate și pentru că stilul confesiv, expunerea unor încercări personale dificile, dar și căldura emanată de o poveste reușesc mereu să topească distanța dintre o carte și o cititoare.

Iernile sufletului e un memoir foarte atașant al unei scriitoare care a reușit să înfrunte momente grele din viața personală învățând să integreze partea de întuneric, asprimea și disconfortul acelor perioade. Parcursul ei de învățare a apropiat-o mult de ciclul naturii, în care astfel de asperități sunt firești și constante, iar cartea abundă în descrierea unor experiențe (spirituale) în preajma naturii, dar și în preajma unor cărți care au surprins experiența durerii, a pierderii sau, dimpotrivă, a renașterii.

De la băile în marea aproape înghețată, din localitatea în care trăiește, în Whitstable, Anglia, la entuziasmul în fața unei ninsori așteptate de ani în șir și escapade aproape neverosimile pentru a surprinde luminile nordului, Katherine May descrie o mulțime de experiențe transformatoare la contactul cu natura. La fel, fiecare întâlnire a ei cu o poveste despre transformările pe care natura ni le pune în față e însoțită de întâlniri livrești, de discuții cu prietenii, de confesiuni care amestecă scene din viața măruntă cu disperarea cruntă pe care aceeași viață ne-o poate rezerva.

Cred că impactul pe care cartea l-a avut asupra foarte multor cititori ale legătură și cu faptul că Katherine May scrie despre drame sau greutăți pe care cu toții le-am resimțit într-un fel sau altul: schimbarea slujbei, boala, senzația că e prea mult de făcut și prea puțin timp, sufocarea în fața perspectivei eșecului, stresul legat de bani, de sănătatea personală și a celor dragi, nesiguranța că faci ce trebuie pentru propriul copil, neputința.

Vă recomand Iernile sufletului și pentru frumusețea limpede a scrisului, pur și simplu, dar și pentru pledoaria pe care o face pentru apropierea integratoare de toate acele locuri și stări cu faimă proastă în societățile noastre obsedate de zâmbete, succes și eficiență: tristețile, indecizia, nevoia de refacere după boală și epuizare, nevoia de somn:

Somnul nu este un spațiu mort, ci o cale spre o stare diferită a conștiinței – una reflexivă și vindecătoare, plină de gânduri conexe și revelații neașteptate. Iarna suntem chemați către o stare de somn deosebită: nu cele opt ore regulamentare, ci un proces amplu, ambulatoriu, în care gândurile în starea de trezie se contopesc cu visele și se creează un spațiu în cele mai întunecate ore pentru a repara narațiunile fragmentate ale zilelor noastre

Cea mai mică femeie din lume (Proză scurtă 1940-1964) de Clarice Lispector, traducere din portugheză, tabel cronologic și postfață de Anca Milu-Vaidesegan, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei.

Dacă ați citit romanele lui Clarice Lispector publicate până acum la noi (Aproape de inima vijelioasă a lumii, Patimile lupă G.H și Apa vie. Ora stelei, apărute toate la Editura Univers), știți că universul pe care ea îl (între)deschide cititorilor nu e unul în care se intră ușor, dar e, cu siguranță, unul din care ieși transformată. Lentoarea cu care se petrec metamorfoze de interior, angoasa care declanșează acțiunile eroinelor ei, cruzimea și absurdul care îi impregnează textele, haosul pe care îl instalează cu bună știință și epifaniile destructurante sunt toate mărci greu de confundat ale unei prozatoare care nu încetează să fie comparată cu Virginia Woolf, Kafka, Sartre sau Joyce. Născută în Ucraina într-o familie de origine evreiască și nevoită să fugă, copilă fiind, împreună cu toți ai ei , din fața ororilor nazismului, Clarice Lispector avea să își găsească o a doua casă în Brazilia. Peste ani, a devenit o uriașă forță literară a Americii de Sud și nu numai, iar traducerea operei sale, peste tot în lume a provocat reacții ca în fața unei mari descoperiri.

Volumul apărut acum la Editura Humanitas Fiction marchează recuperarea unei moșteniri esențiale pentru corpusul operei acestei scriitoare: integrala prozei scurte, o suită de optzeci și cinci de povestiri în care se vede limpede evoluția ei stilistică, către o expresie din ce în ce mai extravagantă – una care încapsulează din ce în ce mai mult absurd și afirmă tot mai evident refuzul convențiilor literare (și nu numai). Este primul din cele două volume care vor rotunji această recuperare.

Cea mai mică femeie din lume e o ediție impecabil îngrijită, care conține un tabel cronologic și o postfață amplă. Aici, Anca Milu-Vaidesegan, traducătoarea cărții, analizează pe larg particularitățile literaturii de mică întindere a lui Clarice Lispector, variațiile temelor, filiațiile și transformările stilistice de la un volum la altul. Cea mai mică femeie din lume e o apariție-reper: înglobează primele patru volume de povestiri semnate de Clarice Lispector – ”Primele povestiri”, ”Legături de familie”, ”Legiunea străină”, ”Fundul sertarului” – și readuce în oferta de ficțiune a momentului o autoare complexă și o literatură care suspendă de la primele fraze reflexele cititului-viteză. Voi reveni pe larg, într-o cronică programată pentru ianuarie, 2022, în Observator cultural. Povestirea mea preferată este, cred, Iubire.

Consimțământul de Vanessa Springora, Editura Polirom, trad. Alexandra Cozmolici

Consimțământul de Vanessa Springora e o carte care a provocat rumoare în mediile literare franceze, dar și un val de susținere pentru curajul autoarei de a fi descris și demascat relația abuzivă cu un scriitor foarte cunoscut și respectat – i se dau numai inițialele, G. M. – relație începută pe când ea avea 13 ani, iar el 49. Cartea Vanessei Springora, scrisă cu limpezime și grijă pentru adevărul trăit la o vârstă la care nu era capabilă de consimțământ sexual, pune în lumină tocmai raportarea unei societăți la dezechilibrul de experiență, cunoaștere și putere dintr-o relație în care femeia e nu e încă femeie, iar bărbatul i-ar putea fi liniștit tată. Acest dezechilibru, nechestionat și normalizat în societatea franceză, dar nu numai, a produs suferință nenumăratelor femei care, minore fiind, au intrat în relații vătămătoare, imaginându-și că duc vieți speciale și sfârșind ca victime ale unor prădători centrați pe propriile nevoi și plăceri.

Cartea atinge subiecte grele, inclusiv acuze de pedofilie, pentru că G. M, partenerul adult al Vanessei nu numai că practica sexul cu băieței în escapade frecvente în Asia, dar și scris liber despre asta, elogiind practica în romanele și jurnalele publicate. Aici, la capitolul scris, se ridică alte întrebări, legitime în orice spațiu cultural: scuză literatura totul, orice formă de comportament, orice valori îmbrățișate, oricât de vătămătoare ar fi? Iar editorii și oamenii care constituie, până la urmă, ceea ce numim mediu literare sau, și mai mult, elita culturală, nu au nicio responsabilitate?

Mai adaug numai că apariția aceasta a avut repercursiuni concrete, că G.M, pe numele real Gabriel Matzneff a fost pus sub acuzație, retrăgându-i-se stipendiile acordate pe viață și că în carte apare, pasager, și Cioran, într-o ipostază nu tocmai flatantă.

Scriitori. Viață și operă, cu un cuvânt/înainte de James Naughtie, Editura Litera, traducere de Andreea Popescu

Nu știu alți șoareci de bibliotecă cum sunt, dar pe pe mine mă interesează o grămadă de lucruri despre viețile scriitoarelor și ale scriitorilor. La ce se gândeau, cu cine se întâlneau, ce-au pus la cale, ce-au avut pe birou, ce i-a sedus, ce i-a ruinat, pe cine au iubit sau cum au trăit, în general, în grupurile și în lumea lor. Nu mereu apuc să citesc despre obiceiurile și ideile tuturor scriitorilor preferați, dar e o îndeletnicire cât de poate de palpitantă pentru mine, când se întâmplă.

Cartea asta, Scriitori. Viață și operă, apărută de puțin timp la Editura Litera e un cadou masiv pentru genul de cititori intersați de toate aceste suprapuneri, alăturări și încrucișări. E, în fond, o enciclopedie, la alcătuirea căreia au lucrat zece experți – universitari, scriitori, istorici și editori – și care prezintă sumar, autori canonici în contextul în care au scris, subliniind raportarea la ideile (inclusiv politice) ale timpului, temele abordate și conexiunile cu alți creatori.

Cartea începe cu Dante Alighieri și se încheie cu Arundhati Roy și cu un indice stufos. Pe lângă informațiile generale, esențiale pentru fiecare în parte, Scriitori. Viață și operă include portrete, coperte ale unor ediții de referință, reproduceri după lucrări cu care varii opere au intrat în dialog sau imagini din locurile care au fost esențiale pentru viața și procesul de creație al scriitoarelor și scriitorilor.

Volumul, un mic muzeu pe hârtie (lucioasă!), cu detalii bio-bibliografice relevante și o avalanșă hipnotizantă de imagini și reproduceri, ilustrează, în fond, un citat plin de optimism al lui Borges, prezent, desigur, la această paradă fastuoasă: ”Când mor, scriitorii se transformă în cărți, ceea ce nu este o încarnare prea rea”.

Zahăr ars de Avni Doshi, traducere și note de Anca Dumitru, Editura Humanitas Fiction.

Zahăr ars e un roman foarte nou, pe care l-am citit cu interes neîntrerupt. E un roman de debut (finalist la Booker Prize 2000) la care autoarea a lucrat șapte ani, tema fiind una foarte greu de metabolizat. Este vorba despre o relație dureroasă dintre o fiică – Antara, cea care spune povestea – și Tara, mama ei, care, încă din copilărie a tratat-o cu distanță, refugiindu-se într-unul din culturile create în jurul unui guru din Prune, localitatea din India în care se petrece cea mai mare parte a acțiunii.

Povestea nu e deloc în alb și negru, pentru că mama, la rândul ei, a fugit către acest refugiu iluzoriu ca reacție la o viață alienantă și sufocantă, ca tânără nevastă a unui bărbat mereu absent, într-o casă în care soacra părea să-i dicteze și ritmul propriei respirații. Povestea complicată dintre ele, un balet neobosit între nevoia de atașament, neputință, trădare și iubire neîmplinită, pune în lumină, printr-un efect colateral, și limitele unei societăți care lasă puține opțiuni femeilor, chiar și în medii aparent emancipate.

Personajele vin din medii prospere, care afișează o bună părere despre împlinirea personală și gradul de deschidere mentalitară la care au ajuns: Tara e o artistă recunoscută, iar soțul ei, un om de afaceri foarte bogat, crescut în SUA, care se uită cam de sus și la propria soție, și la India, țara pe care ai lui au lăsat-o în urmă, pentru visul american. Presiunea de a îndeplini anumite așteptări e tot acolo, iar relațiile din cuplu, ca și cele dintre părinți și copii rămân încărcate de tensiune. Cel mai interesant aspect al cărții, analizat în profunzime și sursă de multă tensiune și răsturnări de situație, ține însă de relația dintre cele două, Tara și Antara (mai ales când Tara începe să-și piardă memoria) și de felul în care rana maternă îi alterează Antarei toate alegerile mature și inclusiv identitatea de proaspătă mamă, cu care e în conflict.

Revelator pentru ruptura instalată între cele două, pentru respingerea pe care fiica a simțit-o din alegerile de tinerețe ale mamei e un fragment în care aceasta descrie veșmintele albe purtate de membrii ashramului în care Tara o târâse, copilă fiind:

Bumbacul este aspru, din cel pentru hainele de lucru. Albul este încă luminos, al unora strălucitor, al altora aproape bătând în albastru, albul văduvelor, al doliului, al celor care au renunțat la cele lumești, al sfinților, bărbați și femei, al celor care sunt deja cu un picior în altă lume. Albul unui guru și al adepților săi. Paote că mami a văzut în bumbacul acesta alb o cale spre propriul adevăr, un nou început de unde putea să construiască altfel și unde putea să-și afle calea spre libertate. Pentru mine reprezenta altceva, un lințoliu care ne acoperea ca pe niște morți vii, un alb prea alb pentru a fi vreodată acceptat de societatea educată. Un alb care semnala un intrus.

Girl in White Cotton a fost, de altfel titlul cărții publicate în India, dar pentru că semnificațiile unui astfel de titlul s-ar fi pierdut pentru publicul de limbă engleză, care poate nu cunoaște valențele abului în cultura indiană, s-a publicat ca Burnt Sugar, Zahăr ars, care, de fapt, are mai mult de-a face cu amăreala și cu uciderea simbolică a mamei, decât cu o împărtășire dintr-un dulce familiar. Deși nici asta nu e exclus cu totul, pentru că e un roman fin, cu o temă grea, desfășurată în multe pliuri și ambivalențe.

Sof și omulețul în frac albastru de Nicoleta Onofrei, Editura Hecate, cu ilustrații de Adina Costea

Sof și omulețul în frac albastru de Nicoleta Onofrei e o carte înduioșătoare, însuflețită de dorința de a trimite un mesaj cald tuturor ființelor mici care se simt singure, diferite și neînțelese. Cartea a apărut anul trecut la Editura Hecate, dar pandemia și restricțiile nu au permis niște evenimnte în jurul ei, cât s-o facă mai vizibilă.

Este povestea lui Sof, care se poartă și se îmbacă altfel decât alte fete, stârnind ironii sau tot felul de răutăți și reacții brutale. Nu are prieteni, dar are o sensibilitate aparte și o adevărată vocație pentru prietenie. Așa ajunge să hălăduiască cu Baptiste, omulețul care a intrat și în titlul cărții și care apare pe nepusă masă dintr-o chiuvetă: ”Putea fi un bătrânel sau poate nu. Era ca o păpușă fără vârstă, cu obraji bucălați și cafenii”.

În compania lui Baptiste, Sof ajunge să își facă noi prieteni, oameni și animale: pe Skip și Mo, doi pinguini, pe Simina, Sonia și pe Calvin, cățelul lor, și să descopere tot felul de lucruri: că iubirea poate fi și între ființe de același sex (cum sunt pinguinii Skip și Mo, care formează un cuplu), că magia există, în fiecare dintre noi, oricât de insignifianți ne-am simți uneori și că prietenia eliberează. Este una dintre cele mai emoționante povești citite de mine, așa că cred că prinde bine la orice vârste.

Mă găsești când vrei de Lavinia Braniște, Editura Polirom

Mi s-a părut că în romanul ăsta Lavinia Braniște se apropie cu mai mult curaj de niște teme pe care în romanele trecute le trata mai degrabă cu o ironie salvatoare, dar care ironie parcă și bloca procesul unei analize mai profunde. Mă refer la relațiile cu părinții (în special tată-fiică), la dinamica unui cuplu în care nu există echilibru, dar în schimb există abuz și umilințe mascate, la felul în care a fi femeie, și nu o femeie care arată ca-n revistele glossy, îți consumă o groază de energie doar făcând față la mitocănii random și fel de fel de rigori și cerințe absurde, rizibile chiar.

Mă găsești când vrei e, la prima vedre, o poveste de dragoste, una ratată – îți dai seama că așa va fi din prima pagină – dintre o femeie tânără și nesigură și un bărbat bogat, care pare plin de inițiative și certitudini. Inițial, Victor o ia pe sus și o uimește cu spontaneitatea și disponibilitatea lui de a afla totul despre ea. Intâlnirea se petrece într-un aeroport și ceva din urgența și graba care marchează aceste spații ale unor treceri superficiale parcă se transferă dinamicii dintre cei doi. Textul e presărat de indicii care fac clar faptul că povestea e spusă din perspectiva de după sfârșitul amar, dar că acest sfârșit a venit și ca o eliberare.

Mi-a plăcut mult că Lavinia Braniște și-a dat voie să analizeze pe larg zone tulburi din relații, fără ca personajul principal feminin să ia asupra ei tot răul lumii, să se declare vinovată de toate greșelile și defectele și, prin urmare, nedemnă de afecțiune. Aici e vorba despe povestea unei femei tinere care începe să înțeleagă că nimic nu e în neregulă cu ea, sau nu ceva major, ci că modul de relaționare al multor parteneri e plin de îndreptățire, ego și infantilism. Mai mult, că aceste tare sunt adesea scuzate și acceptate de grupuri și comunități și că așa se propagă mai departe, ca parte din ce înseamnă să fii bărbat. Sau că unii bărbați pur și simplu fac rău.

Deși se ocupă mult cu dinamica acestui cuplu, care în curând aduce cu o formă de prizonierat mascat, povestea se întinde și către relațiile cu părinții și sondează și acolo subiecte sensibile : viața dublă a tatălui, refugiul acestuia într-o formă extremă de ortodoxie după moartea iubitei, suferința mamei, minciunile. Ce mi s-a părut însă important e că romanul lasă să se dezvolte o altă relație centrală, neglijată în cărțile precedente: relația personajului principal cu ea însăși. Altfel, găsiți aici multe dintre calitățile care o fac pe Lavinia Braniște Lavinia Braniște: ușurința aproape neverosimilă cu care textul se topește la citit, naturalețea conversațiilor, simetrii textuale foarte smart și de efect, umorul dulce-amar și micile explozii de imprevizibil care nu lasă niciodată textul să amorțească. Detalii pentru care atâtea dintre noi întindem firesc mâna după cărțile ei.