La Editura Corint Fiction apare un nou roman de Margaret Atwood, Înainte de Eden, tradus de Gabriela Nedelea. Până când vom putea ține cartea în mâini, să ne regalăm cu un fragment în avanpremieră:

NATE

Vineri, 29 octombrie 1976

 

În ceea ce‑i privește, el nu mai știe ce înseamnă cuvântul „iubire”, deși îl rostesc întruna amândoi. De dragul fetelor.

Nu‑și amintește când începuse să bată la ușa ei sau când încetase s‑o mai considere și a lui. Când le mutaseră pe copile, pe amândouă, în aceeași încăpere, iar el preluase patul vacant. Patul vacant, așa‑i zicea ea pe‑atunci. Acum îi zice patul de rezervă.

El așază ceașca de ceai pe noptieră, alături de radioul cu ceas care o trezește în fiecare dimineață, cu știrile vesele de la micul dejun. E și o scrumieră, fără chiștoace; ce‑o căuta acolo? Ea nu fumează. Deși Chris fuma.

Când dormea Nate în camera aceasta, erau scrum, chibrituri,

ochelari, bănuți din buzunarele lui. Îi păstrau într‑un borcan de unt de arahide și își cumpărau mici daruri cu ei, unul altuia. Bani nechibzuiți, așa‑i numea ea. Și acum își golește buzunarele de mărunțiș, în fiecare seară; se strâng precum căcărezele de șoareci pe tăblia biroului din încăperea unde stă, camera lui personală. Camera ta personală, așa‑i zice ea, de parcă ar vrea să‑l țină acolo.

Își ridică privirile spre el, cu chipul lipsit de culoare, cu ochii încercănați, cu un surâs șters. N‑are de ce să‑și dea osteneala, dar se străduiește mereu.

— Mulțumesc, iubire, zice ea. Mă scol imediat.

— Dacă vrei, fac eu cina în seara asta, zice Nate, din dorința de a fi de ajutor, iar Elizabeth acceptă apatic.

Lipsa ei de reacție, faptul că nu‑l încurajează îl înfurie, dar nu zice nimic, se întoarce și închide încetișor ușa în urma lui. A avut și el o inițiativă, iar ea se comportă ca și cum n‑ar însemna nimic.

Nate se duce în bucătărie, deschide frigiderul și cotrobăie prin el. E ca și cum ar scotoci printr‑un sertar cu haine puse claie peste grămadă. Resturi în borcane, muguri de fasole stricați, spanac pe cale să putrezească într‑o pungă de plastic, ce emană mirosul acela de compost în descompunere. Nu‑și face iluzii că Elizabeth o să‑l curețe. Altădată o făcea. Acum, curăță orice altceva, dar nu frigiderul. O să facă el ordine acolo, mâine sau poimâine, când o să‑i vină la îndemână.

Între timp, va trebui să improvizeze ceva pentru cină. Nu e mare scofală, a ajutat adesea la gătit, dar mai demult – se gândește la asta ca la vremurile de odinioară, ca la o epocă romantică apusă, cum ar fi un film Disneyland despre cavalerism – aveau mereu provizii. Acum el e cel care face cumpărăturile, cărând o plasă‑două acasă, în coșul de la bicicletă, dar uită câte ceva și ziua rămâne lacunară: fără ouă, fără hârtie igienică. Atunci e nevoit să trimită copilele la magazinul din colț, unde totul e mai scump. Mai demult, înainte să vândă mașina, nu era o problemă. O ducea pe Elizabeth o dată pe săptămână, sâmbăta, și o ajuta să depoziteze conservele și pachetele congelate, când ajungeau acasă.

Nate scoate spanacul fleșcăit din sertarul pentru legume și îl duce la lada de gunoi; mustește de‑o zeamă verde. Numără ouăle: nu sunt destule pentru omletă. Va trebui să facă iar macaroane cu brânză, ceea ce e în regulă, de vreme ce copilele le adoră. Lui Elizabeth n‑o să‑i placă, dar o să le mănânce, o să le înfulece absentă, de parcă ar fi ultimul lucru la care să se gândească, zâmbind ca un martir perpelit la foc mic, holbându‑se dincolo de el, la pereți.

Nate amestecă și rade pe răzătoare; amestecă și rade. Din țigară, i se desprinde un crâmpei de scrum, gata‑gata să‑i cadă în oală. Nu e vina lui că Chris și‑a zburat creierii cu o armă automată. O armă automată: asta spune totul despre genul de extravaganță, de isterie, pe care le‑a socotit

totdeauna lipsite de gust la Chris. El, unul, s‑ar fi folosit de un pistol. Asta dac‑ar fi fost s‑o facă. Ceea ce îl înnebunește e privirea pe care i‑a aruncat‑o ea când au primit telefonul: Cel puțin, el a avut curajul. Cel puțin el a fost serios. N‑a spus‑o, bineînțeles, dar sigur face comparație între ei, îl

judecă în defavoarea lui, pentru că trăiește încă. Un fătălău, pentru că e în viață. N‑are boașe.

Deși, în același timp, tot fără s‑o spună, știe că dă vina pe el pentru tot ce s‑a întâmplat. Dac‑ai fi așa și pe dincolo, dac‑ai fi făcut asta sau aia – habar n‑are ce – atunci nu s‑ar fi întâmplat așa ceva. N‑aș fi fost constrânsă, forțată, obligată… așa vede ea lucrurile, că, în ceea ce‑o privește, el a dat greș, iar această greșeală a lui, nedefinită, a transformat‑o într‑o masă tremurătoare de carne nevolnică, gata să se lipească precum o ventuză de primul nebun ce ar trece pe lângă ea și i‑ar spune: Ai țâțe frumoase. Sau orice altceva i‑o fi spus Chris ca s‑o facă să‑și descheie Capsa Iubirii a sutienului. Mai degrabă, probabil, ceva de genul: Ai ramificații frumoase. Așa sunt șahiștii. Nate știe: a fost și el jucător de șah. Nu‑și poate explica în ruptul capului de ce femeile consideră jocul de șah sexy. Unele dintre ele…

Așa că se împlinește o săptămână de la acea noapte, de când își petrece după‑amiezile acolo, lungită în patul ce fusese al lui, pe jumătate al lui, iar el îi tot aduce cești cu ceai, câte una, în fiecare zi. Ea le acceptă cu acea privire de lebădă muribundă – privire ce‑l scoate din minți și îl face să cedeze. E vina ta, iubitule, dar ai voie să‑mi aduci cești cu ceai. O fărâmă de căință. Și o aspirină din baie și un pahar cu apă. Mulțumesc. Acum pleacă undeva și simte‑te vinovat. Iar el se lasă fraierit. Ca un băiat bun ce e.

El, nu ea, Elizabeth, a fost cel care a trebuit să se ducă să identifice cadavrul. După privirile ei îngrozite, nici n‑aveai cum să te aștepți să facă una ca asta. Așa că se supusese și se dusese. Acolo, în apartamentul acela în care nu mai intrase decât de două ori, dar unde ea se ducea de cel puțin două ori pe săptămână, în ultimii doi ani, el, căznindu‑se să nu vomite, luându‑și inima‑n dinți să se uite, simțise că era și ea prezentă, în încăpere cu ei, o curbură a spațiului, un înger de pază. Mai degrabă așa, decât Chris. Nu se mai putea vorbi de cap. Călărețul fără cap. Dar recognoscibil. Expresia lui Chris nu constase nicicând în fața aceea a lui lătăreață, greoaie; nu ca în cazul majorității oamenilor. Ci în trup. Capul fusese mereu o pacoste pentru el, din acest motiv Chris alesese, probabil, să‑și zboare creierii, în loc să tragă în altă parte din el. N‑ar fi vrut nicicum să‑și mutileze corpul.

O dușumea, o masă, o tablă de șah lângă pat – patul unde zăceau trupul și mădularele, după cum s‑a spus; celălalt corp al lui Nate, unit cu el prin acea legătură subtilă, acea gaură din spațiu controlată de Elizabeth. Chris se îmbrăcase în costum cu cravată, cu o cămașă albă. Gândindu‑se la acel ceremonial – la mâinile butucănoase înnodând cravata, potrivindu‑și‑o în oglindă, Doamne, pantofii erau lustruiți impecabil – lui Nate i‑a venit să plângă. Și‑a vârât mâinile în buzunarele sacoului; degetele i s‑au încleștat pe bănuți, pe cheia casei. „Există vreun motiv pentru care a lăsat numărul dumneavoastră pe masă?” a spus cel de‑al doilea polițist.

„Nu”, a răspuns Nate. „Presupun că pentru că i‑am fost prieteni.”

„Amândoi?” a întrebat primul polițist. „Da”, a zis Nate.

Janet intră în bucătărie, în timp ce el vâră caserola în cuptor.

— Ce‑avem la cină? întreabă ea, adăugând „tati”, ca și cum ar fi vrut să‑i reamintească cine e.

Brusc, întrebarea i se pare lui Nate atât de sfâșietoare, încât, o clipă, nu e în stare să răspundă. E o întrebare din vremuri de altădată, din vremuri de odinioară. I se încețoșează privirea. Îi vine să dea de pământ cu caserola și s‑o ridice pe Janet, s‑o ia în brațe; dar n‑o face, ci închide ușurel ușa cuptorului.

— Macaroane cu brânză, zice el.

— Mmmm, face ea, cu glas reținut, depărtat, imitând plăcerea. Cu sos de roșii?

— Nu, zice el, n‑am găsit în frigider.

Janet își trece degetul mare de‑a lungul mesei de lemn din bucătărie, scoțând un zgomot strident. O face de două ori.

— Mami se odihnește? întreabă ea.

— Da, îi răspunde Nate. Apoi, așa, aiurea: I‑am făcut o ceașcă cu ceai.

Își duce mâna la spate și se sprijină de blatul de bucătărie.

Știu amândoi ce să evite.

— Atunci, zice Janet cu un glas de adult mititel, pe curând.

Se întoarce și iese pe ușă.

Lui Nate îi vine să facă ceva, să acționeze cumva, să spargă cu mâna fereastra de la bucătărie. Numai că de partea cealaltă a geamului e un panou. Asta l‑ar neutraliza.

Orice ar face acum ar fi absurd. Ce înseamnă a zdrobi o fereastră, față de a‑ți zbura creierii? E pus la colț. Să fi fost un plan ticluit de ea și tot nu‑i ieșea atât de bine.