La finalul fiecărei săptămâni, mi-am propus să adun cele mai simpatice întâmplări sau (micro)descoperiri, pe care să le și împărtășesc.  Îmi face mie bine acest bilanț cu bunătăți și m-am gândit că o porție de optimism, înainte de începerea unei noi săptămâni, nu are cum să strice nimănui.

Voi include lucruri legate de cărți și scris, dar nu numai. Aș vrea să fie un platouaș cu de toate, pentru că bucuriile mici vin din mai multe surse și direcții.

Așadar, sinteza veselă de săptămâna aceasta cuprinde:

Prima carte pe care, după îndelungi cântăriri, am ales s-o citesc în septembrie: Circe de Madeline Miller (Editura Paladin, parte din grupul editorial ART).

M-am învârtit pe vârfuri în jurul ei, încercând să găsesc momentul perfect s-o încep. A fost una dintre cărțile pe care mi le-am dorit cel mai mult anul ăsta, arată realmente ca un obiect prețios și e tradusă de o traducătoare pentru care am toată admirația, Ioana Filat. Începe așa:

Când m-am născut, nu exista un cuvânt care să denumească ce eram de fapt.

Sunt convinsă că va fi un cadou de fiecare zi.

Trei cărți nou-nouțe  de la Editura Humanitas Fiction, toate foarte pe gustul meu:

 

Prima este Pastoralia de George Saunders – un prozator despre care știți deja că e foarte bun, câștigător al Man Booker Prize pentru Lincoln între vieți. Recunosc că nu am citit acest roman, pe care îl găsiți, de altfel, tradus tot la Humanitas Fiction. Nu am găsit, la vremea respectivă, alt liant cu cartea sau cu subiectul în afară de curiozitatea legată de acordarea unui mare premiu, dar curiozitatea de tipul ăsta nu a fost de ajuns. Acum, cu aceste proze scurte (traduse de Radu Paraschivescu) e altceva și volumul este, deja, în turnul realist de cărți de citit în septembrie.

A doua este un roman japonez. Preferința și atracția mea pentru cărți și alte emanații artistice care vin din Japonia sunt vechi și incurabile, așa că o carte nouă, mai ales de la o prozatoare care deja e foarte pe gustul meu nu avea cum să nu fie o bucurie.

Este vorba despre Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica de Yōko Ogawa. De  Yōko Ogawa am citit doar Suspine tandre, o carte care m-a cucerit, la vremea respectivă, prin felul în care sunt construite intimitatea și regimul misterului, prin spațiul pe care îl acordă muzicii și prin descrierile de natură, care e mereu complice la stările și la atmosfera cărții. Curiozitatea mea față de traducerea asta nouă, semnată de Raluca Nicolae, e de la sine înțeleasă.

Doamna Nobel de Lisa Strømme (traducere de Carmen Pațac) e încă o tentație care amenință să bruieze listele de lecturi, deadline-uri  și alte treburi de sezon, din motive simple, dar statornice: îmi plac romanele cu tentă biografică, reconstituirile ficționale și speculațiile din jurul vieților unor personaje istorice. Aici este vorba despre povestea legăturii de o viață dintre Alfred Nobel și Sofie Hess. Cum romanul are în spate și o documentare zdravănă, care include și corespondența dintre cei doi și cum povestea e plimbată prin Paris și Viena, potențialul acestor combinații e foarte promițător.

Tot la capitolul cărți, am de raportat o achiziție nouă, de care sunt realmente hipnotizată. Este un album-gigant, o carte hibrid, despre un oraș și creatorii excentrici și cum nu se poate mai diferiți care îl locuiesc și îl transformă. London Burning se numește și e o carte masivă, o lespede, îi zic eu, pentru că e inadecvat spus cărămidă, un volum care cuprinde zeci de interviuri cu creatori și artiști din varii domenii și din varii zone din Londra.

E pur și simplu o comoară, ca sursă de inspirație și idei, venite de la personaje pe cât de originale și diferite, pe atât de excentrice, iar vizual, e copleșitoare. O să las mai multe poze, poate vă inspiră și poate o mai găsiți.

Eu am cumpărat-o de la Antic Ex Libris, din Strada Doamnei, dar se poate să existe și la comandă, online. Dorul meu de acest oraș copleșitor și incomparabil, ca tip de energie, e alinat, măcar o idee.

Pe lângă citit, o altă îndeletnicire care îmi dă instant o stare de bine și de calm e tricotatul. Nimic sofisticat, pentru că modelele complicate îmi cer atenție acolo, iar eu vreau doar o îndeletnicire semi-mecanică și plăcută tactil, care să-mi lase gândurile să se deruleze încotro vor. Așa că a tricota un fular e, pentru mine, sinonim cu a mă pierde într-o reverie, cu coatele pe geam și gândurile pe câmpii.

Săptămâna asta a fost bine: am început un fular în dungi, alb-vișiniu, pentru un fan înfocat al celei mai frumose echipe, Rapid București, cu speranța că la anul va promova în Liga I. Nu pot să descriu câtă plăcere îmi face lucrul la acest fular plin de sens, culoare, afecțiune și așteptări.

Mi-aș dori să includ cât mai multe filme pe lista bunătăților săptămânale, dar momentan, unul singur, care chiar merită văzut: Rossz versek este titlul original, iar pe Netfix îl găsiți ca Bad Poems (sau Versuri pocite??!!), un film maghiar, regizat de Gábor Reisz, cu ceva premii și cu o atmosferă pe care mulți dintre noi o pot recunoaște cu nostalgie.

Povestea este a unui tânăr artist, Tamás Merthner, care suferă o criză, după ce se desparte de iubita lui, Anna, tocmai în Paris, unde ea are o bursă. Despărțirea de Anna, întoarcerea acasă, la o familie destul de conformistă și de sufocantă, îi provoacă flash-back-uri în copilărie și adolescență și o scanare revelatoare a modului în care a înțeles, în trecut,  iubirea și rostul personal. E un film tandru, uneori răscolitor, listat la comedii, dar nu tocmai o comedie. Mai mult o poveste despre căutările interioare ale cuiva cu o fire de artist, dar care pierde, periodic, aderența la ceea ce restul oamenilor numesc realitate, împlinire și succes.

Imaginile din interioarele cu mobilă pe care numai Estul Europei postcomuniste o mai conservă au un efect invaziv de madlenă, iar lavanda are și ea un rol cheie. Mi-a făcut dor de Budapesta filmul ăsta și de filme din Estul care, pe ecran, transmite un cu totul alt tip de emoție și familiaritate, decât oricare alt spațiu.

La categoria descoperiri utile, adaug biscuiții vegani cu cacao și mirodenii de la 5 to go, numai buni de înhățat din mers, dacă sunteți vegani, nemâncați și dezorientați, cu un pahar de cafea în mână, între drumuri și decizii.

Cam atât pentru săptămâna asta. Listele personale ca listele personale, dar pe mine cel mai mult mă încântă să trag cu ochiul la ce preferă ceilalți, așa că vă rog, nu vă sfiiți și împărtășiți din micro-bucuriile de fiecare zi. Fac bine, chiar fac!