Uneori sunt doar drumuri și mai puțin cărți. Mai mult intenții legate de lecturi, scris și promisiuni viitoare și mai puțină așezare. Săptămâna asta așa s-a aranjat: cu recitiri, revizitări, drumuri după cărți și adăstat pe lângă cele cunoscute.
Eu și Paula Erizanu lucrăm la volumul doi al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei, apărută la Editura Cartier. E și a fost o muncă desfășurată pe fundalul a tot ceea ce a făcut fiecare în parte. Pe lângă multe alte cerințe ale lucrului la o antologie, această muncă presupune găsirea foarte multor volume vechi, citit sau recitit cu atenție, selectat și copiat cu la fel de mare atenție tot ce ne-am dori să încapă în acest volum doi. În ultima fază, vom renunța, din lipsă de spațiu, la unele pagini pe care tot noi, cu mânuțele noaste, le-am copiat și atunci ne vor durea sufletele, dar întâi să ajungem acolo, în punctul acelei dureri (cunoscute, altfel de la primul volum).
Un ritual consumator de timp e identificarea unor cărți greu de găsit și apoi vânarea lor, stabilirea de întâlniri cu proprietarii care se pot lipsi de ele, drumurile la poștă, sincronizarea cu diverși curieri. Dar și aceste drumuri și întâlniri minimale vor intra în bucătăria antologiei, vorbind despre o vreme în care bibliotecile au fost închise, apoi greu-frecventabile din cauza măsurilor luate în pandemie, iar noi ne-am descurcat așa cum am putut. La distanță una de cealaltă, cu o pauză între revederi parcă mai lungă ca niciodată. Primim deja fiecare volumaș reperat și comandat cu o bucurie pe care numai niște cărți găsite cu greu o pot aduce pe raft.
E, așadar, un timp ce recitiri și de triere, de adâncire într-o muncă de furnici care ne-a fost fundal și constantă pentru multe alte munci și eforturi zilnice, vizibile și mai ales invizibile. Și e plăcută. Lumi dispărute din anii ‘50, ’60, ’70 și ’80, decenii de poezie ca niște galaxii resorbite. Unele fascinante, altele contaminate, legate însă de un efort constant prin care poezia s-a păstrat la suprafață ca un creuzet pentru sensibilități atât de diverse și pentru nume de poete aproape uitate, acum. Pentru atât de multe forme de a da expresie alienării, însingurării, inadaptări.
E aproape ca un medicament, ca o cură de tonice să treci prin atâtea cărți și atâtea vârste ale poeziei. Prin atâtea etape prin care un șir întreg de poete au căutat un sens al lumii în care au scris, un înțeles pentru exterior și interior.
Cel mai tulburător e să vezi unde se scutură cărțile de moda vremii și ce rămâne, vocea care nu mai face corp comun cu spiritul timpului și cu generația, vocea care se strecoară prin crăpăturile unor poeme stilizate regulamentar. Cel mai neliniștitor e să vezi cât de multe măști s-au putut pune peste un conținut poetic care aproape că țipa după expresie. Cât de multă materie ˮpoeticăˮ a opacizat și a sufocat sensuri. Cât citit printre rânduri a fost necesar, chiar și în poezie. Câtă schimbare a zguduit totul după anii ’90 și cât de accelerată transformarea în ultimii 30 de ani.
Toamna asta e potrivită pentru astfel de întoarceri și observații. Ceva mai puțină zarvă și presiune a noului, în ciuda cantităților fără precedent de necunoscut și incertitudine. Nici pe noi nu ne ocolește incertitudinea. Nu știm dacă vom reuși să avem acces la absolut toate volumele de care avem nevoie sau la toate informațiile, chiar dacă mare parte din muncă și citit s-a făcut. Va exista, știm sigur, o altă vreme prielnică unor adăugiri, dacă va fi cazul.
Dar despre incertitudini, necunoscute și spații goale se vorbește în exces zilele astea. Ce știm e că acest proiect de răscolire în cărțile uitate ale poetelor își arată, zi după zi, sensul și rostul. Că între nou și recuperarea unei continuități de care nu prea s-a interesat nimeni e bine să fie un echilibru și că explorare nu înseamnă întotdeauna doar o privire țintită, neabătut, înainte.
Să deschid puțin culisele muncii la această carte îmi face și mie bine și mă motivează. Pentru că timpul, chiar așa încetinit de restricții, se împotmolește tocmai din cauza efectelor colaterale ale acelorași restricții. Pentru că oboseala se acumulează, la fel ca diversele alte deadline-uri, iar întrebările se înmulțesc cu fiecare volum nou parcurs și împănat cu postituri. Și pentru că noi două nu suntem pe un loc să ne împingem cu roaba, la greu, și să ne asigurăm de câte-n lună și-n stele. Dar vom fi, și cu siguranță și cartea asta, care se face scurtcircuitând distanțe și completând, cu răbdare, biblioteci personale cu cele mai subțiri volume, o să fie o formă de asigurare pentru multe și mulți dintre noi, care scriem sau doar citim cu bucurie poezie. Și o dovadă a unei continuități prețioase.
Cam asta ar fi speranța de la mijlocul săptămânii, luminița din culisele secolului de poezie în care ne-a prins și toamna asta. Și bucuria că vă vom da întâlnire în el, cât de curând.