Facem cum facem și toți ajungem în preajma Crăciunului cu sufletul la gură. Așa ne îndreptăm noi spre ”tihna sfintelor sărbători”, ca TGV-ul. Sau cel puțin eu mă recunosc și am băgat de seamă că nu sunt singura. Pe ultima sută de metri, cum se spune, mai am de făcut niște recomandări, dacă mai aveți timp de cumpărat sau împrumutat cărți.

Încep cu una care e masterpiece și care merită fiecare milisecundă alocată, chiar dacă te trece printr-un continuum de stări saturniene, chiar dacă te amuțește cu duritatea ei tăcută. Mă refer la Neliniștea serii de Marieke Lucas Rijneveld, tradusă de Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu la Pandora M, în Colecția Anansi.

Romanul se deschide abrupt, cu confesiunea aparent banală a unei fetițe, Jas: ”Aveam zece ani și nu-mi mai dădeam geaca jos”. Imediat vom descoperi cu inima strânsă că geaca nu era era un obiect oarecare, ci un scut pus între ea și lume, după ce, în preajma Crăciunului, își pierde fratele, pe Matthies. Nimic din această carte, nicio apariție, oricât de banală nu e ceea ce pare. Fiecare imagine și fiecare scenă încapsulează, sub nespectaculosul în care se arată, durere, dor și frică. Povestea se petrece la o fermă din Țările de Jos, în sânul unei familii foarte religioase, care nu găsește nicio modalitate de a vorbi despre tragedie și în care fiecare membru (părinții și cei trei copii – Jas, Hanna și Obbe, fratele cel mare) își trăiește durerea și neputința în feluri extreme, destabilizatoare.

Pentru că recursul la Biblie și izolarea părinților în lungi tăceri nu le oferă copiilor nicio alinare, nicio vorbă care să-i ajute să integreze moartea (nu doar fratele lor moare, mor și vacile de la fermă atinse de o maladie fără scăpare), încearcă, fiecare pe cont propriu, să suporte viața cea nouă, din care ființe apropiate au fost smulse. Și fac asta cu duritate, fără a putea vorbi. Nici despre moarte, nici despre sexualitatea pe care o descoperă ei între ei, izolați și de lume, și de părinți. E o poveste fără scăpare, tăioasă, care-ți taie respirația. Te face bucățele și nu-ți dă nici un gram de zahăr: doar perspectiva unor ființe tinere, abandonate lipsei de sens, care fac corp comun cu spectrul dispariției și cu povara vinei. Doar perspectiva unor copii în transformare, la granița dintre vârste, care caută explicații pentru absurdul vieții, consumându-se într-un șir de violențe și trăindu-și cele mai firești curiozități în preajma unor tăceri ca de final de lume.

Neliniștea serii e un roman de debut și a câștigat International Booker Prize în 2020. A fost una dintre cele mai brutale cărți pe care le-am citit vreodată, o umbră grea, dar apropiată, care încă se mișcă printre toate poveștile de anul ăsta.

Moartea la Veneția. Povestiri (1893-1912), Editura Humanitas Fiction, traducere din limba germană de Ion Roman, Prefață, comentarii și selecție de citate de Ioana Pârvulescu, Notă biobibliografică și note de Thomas Kleininger.

Am citit integrala prozei scurte a lui Thomas Mann într-o ediție mai veche, de la Editura Univers, în două volume. Dar așa o conexiune simt cu domnul Mann încât mi-aș lua ediții după ediții, fără pretextul Crăciunului, ca acum.

Ediția de la Humanitas era de neocolit pentru mine, pentru că are prefața și scurte comentarii scrise de Ioana Pârvulescu, de care mă leagă o admirație și afecțiune vechi. Mi-a fost și profesoară și prezența ei, de când am cunoscut-o, la cursuri, și până acum, a fost un reper constant pentru tot felul de calități esențiale pentru mine: pasiunea, curiozitatea intelectuală și nu numai, puterea de a scoate mereu ceva nou din sensibilitatea personală, rezistența neobosită, discreția și stilul.

Ioana Pârvulescu este o mare iubitoare și cunoscătoare a prozei lui Thomas Mann, așa că a însoțit acest volum cu comentarii extrem de informate, oferind ancore literare și extraliterare pentru ca textul lui Mann să primească un maximum de deschidere la lectură. Eu îmi propun să recitesc cartea în perioada asta. E ca administrarea unui balsam, într-un adăpost cunoscut și sigur și vă recomand recitiri calde, orice ați prefera. Uneori, s-o iei de la capăt cu ceva care odată te-a umplut de bucurie și încântare e alternativa câștigătoare, în special pentru suflete zbuciumate după un an nu tocmai lin.

Volumul recent apărut va fi urmat de un al doilea și împreună vor reprezenta integrala prozei scurte, într-o ediție bogată, însoțită de o mulțime de date și repere care să întregească și să îmbogățească lectura. Pentru mine, care am iubit prozele și romanele lui Mann, apariția asta a fost una dintre cele mai frumose semne de la final de an.

Adăposturi. Antologie queeer – Cenaclul X (Editura FrACTalia) e o apariție greu de imaginat acum câțiva ani: o carte proaspătă, tonică, vie și sclipitoare care îmbrățișează și celebrează poezia queer. Volumul aduce la un loc texte hibride, majoritatea poeme (dar chiar și când vin în forma unor proze, tot poetice sunt) ale celor care au participat și participă la Cenaclul X – un grup nonierarhic, format pe criteriile feminismului intersecțional și coagulat de poeta Ileana Negrea. Din el fac parte inclusiv persoane foarte tinere, care încă nu au terminat liceul, și care scriu pentru prima oară și tatonează cele mai potrivite forme care să le conțină experiențele și valorile.

X-ul din titlu este un semn esențial pentru identitățile, luptele și sensibilitățile afirmate în acest volum, un mod de marcare a limbajului non-binar și un refuz al folosirii formelor gramaticale ce punctează clar diferențierea dintre feminin și masculin. X-ul se vrea incluziv pentru o întreagă categorie de persoane a căror identitate este fluidă și refuză o încadrare strictă: genderqueer, agender și altele. Dar și pentru cei care nu se potrivesc deloc cu status quo-ul zilelor noastre și cu discursurile dominante.

Pentru X-ul din titlu și potențialul lui rebel, subversiv și revendicator las un fragment din poemul Bătrânx mex de Andrei Gabriel Nicolae, poem care și deschide antologia:

Eu sunt X-ul care se-nfige în rana vie de cuvânt
La fel de insidios ca genu-n limbă
ca să putem respira cu toții

Eu sunt curcubeul, sunt ploaia furtună,
sunt tot ce n-au sperat nicicând c-aș fi
și mult mai mult.

Eu sunt bunicile mele,
picioarele și luptele lor,
sunt cex mai puternix când mă rup.

Eu sunt genul meu, îmi simt plăcerea,
sunt strămoșii mei gay
care mă au pe mine și nu pe iubiții lor.

Într-un peisaj care parcă e ocupat din ce în ce mai mult de voci tradiționaliste, de intoleranță, lipsă de respect pentru identitățile LGBTQ și pentru alegerile care nu glorifică principiile succesului definit în termeni de câștig cu orice preț, o astfel de apariție e o sursă unică de energie și căldură. Și de poezie de mare intensitate, hrănită din experiențe directe, dar infuzată de o critică socială în formă continuă, fie că e manifestă sau implicită. Experiențele care alimentează poezia de aici sunt foarte diverse: însingurarea, senzația de a nu te simți nicăieri acasă, la adăpost, agresiunile adesea internalizate, despărțirile care au lăsat cicatrici, indignările de ordin politic sau grija și iubirea pentru natură și pentru prietenii non-umani. Și nu în ultimul rând, atenția și solidaritatea din care crește și încrederea într-un viitor mai blând.

Procesând tot acest material existențial foarte sensibil, central pentru poziționarea celor care scriu aici, Adăposturi face vizibilă o poezie care ia forme de expresie inovatoare, destabilizatoare, ce se îndepărtează de modelele autohtone cunoscute. Puteți descărca gratuit volumul aici, pe site-ul Literatură și feminism și puteți dona aici pentru ca varianta tipărită să aibă o prelungire de tiraj.

Ana, Făt frumos de Elena Aerim, cu ilustrații de Alex Horghidan și un ”Cuvânt-înainte” foarte consistent, scris de Laura Sandu e o carte din aceeași familie cu Adăposturi, publicată la Hecate, dar ieșită tot din laboratoarele echipei de la Literatură și feminism. Și pe ea o puteți descărca de pe site-ul amintit mai sus, sau o puteți comanda direct de la Hecate, în ediția pe hârtie, care pune frumos în lumină munca artistică semnată de Alex Horghidan. Sau, în fine, din librării, unde ar fi trebuit să ajungă deja.

Ana, Făt Frumos e o reinterpretare în cheie queer feministă a basmului Ileana Simziana cules de Petre Ispirescu, o rescriere pe cât de amuzantă și ingenioasă, pe atât de marcată de un spirit subversiv, intens politic. Ea revendică fie latențe ascunse ale unui text clasicizat, fie lărgirea unui tipar de poveste, așa încât să includă mai multe experiențe și identități, diferite de cele care au ocupat, secole la rând, poziția centrală. Aici, nu fiul cel mic al împăratului va trece prin probe nenumărate pentru a-și dovedi priceperea și a se maturiza, ci mezina, Ana. Aici, metehnele unei lumi aspre, cu reguli care îi strivesc pe cei care nu se descurcă sau nu se integrează ordinii tatălui, sunt expuse ca într-un carnaval în care se râde în hohote, iar puterea e arătată cu degetul, în toată strâmbătatea ei.

Ceea ce te frapează de la bun început la povestea rescrisă de Elena Aerim este hibridizarea limbajului, care păstrează fragmente arhaizante, formulele fixe întâlnite în basme, dar le amestecă la tot pasul cu sintagme noi și concepte care țin fie de definirea identitară, fie de practici sau roluri sociale.

La final există și un mic glosar de termeni care ajută la o cunoaștere corectă a unor realități și mecanisme sociale și psihologice cum ar fi: ”alfabetizare emoțională”, ”sistem binar de gen” sau ”patriarhat internalizat”. Iar ”Cuvântul-înainte” semnat de Laura Sandu explică foarte aplicat și clar procesul prin care acest text a prins viață, potențialul lui și încărcătura emancipatoare, indicând, în același timp, către acele de straturi și latențe recuperate din basmul original sau deturnate în bunul spirit al întrebării: ”Ce-ar fi fost dacă?”

După atâta vorbărie, care nu-i deloc spumoasă sau amuzantă cum e Ana, Făt-frumos, las două bucățele de text mai lămuritoare, deși lejeritatea fluidă cu care a integrat vechiul și prezentul se simt mult mai bine la o citire imersivă, cap coadă:

Și cu Zmeoaica intruzivă:

Cartea masivă de poeme a Simonei Popescu, Cartea plantelor și a animalelor ( Editura Nemira, Colecția Vorpal) a fost una dintre marile surprize ale acestui final de an. Nu pentru că nu aș fi știut – am știut mereu asta – că Simona scrie așa cum respiră , chiar dacă ritmul în care își publică volumele e mai lent, comparativ cu viteza adoptată de majoritatea, ci pentru că aici e atât de mult, de neasemănător.

Tot deschid Cartea plantelor și a animalelor, carte veselă și tristă, infuzată de o melancolie nenumită, carte a micilor și marilor singurătăți, a micilor și marilor revelații mediate în absența oamenilor, carte a observațiilor de finețe micronică și a memoriei. E o construcție intimidantă, într-un fel, nu numai prin dimensiunile rar întâlnite pentru poezie – peste 300 de pagini – ci și prin amestecul de timpuri și etape, de referințe și preferințe, de straturi mișcătoare, pe sub care se agită frici, bucurii mici și amintiri deghizate. Mi se pare un ierbar-parabolă, un palimpsest dens și intens personal, deschis ca un oracol și  enigmatic ca un sfinx. Din el, am ales pentru acest final de an, un poem-vrajă.

 

Descântec

 

Coroniște și tu

floare de măghiran

să faceți bine în ăst an.

Și tu alb chimion

să mă scapi de ghinion.

Angelică-Îngerică

bătrânețea să o ții departe

(zăvorâtă într-o carte

pe care s-o deschid eu cândva).

Spin albastru, trifoiaș, tămâiță și șofran

să-mi aduceți voi alean.

Sufleței, flori domnești sau lăcrămioare

să-mi aduceți frățiori și surioare (ființe însoțitoare)

pentru biet suflet  și biet

trup.

 

Albastru schinduf, troscoțel sau sporiș,

iarbă de vătămătură, zburătoare pufulițe,

cețișoară galben-verde

nu uitați

de m-ajutați.

 

Sunt eu

cea care cu voi vorbea

în copilărie

nu vă știam numele

dar acum le știu

și le pun pe hârtie.

 

Este, cu siguranță, cartea despre care se va vorbi mult, și nu numai la anul. Eu încă prefer să o deschis la întâmplare. Mi se pare că îmi dă voie, cred că puteți să încercați tot așa. Ordinea ei pare deschisă hazardelor zilnice, fidelă întâlnirilor neașteptate cu materia care a informat-o.

Știu că O viață măruntă de Hanya Yanagihara a aruncat o mare de cititori în lacrimi și devoțiune pe viață. Eu nu am citit cartea, recunosc public. Nu din vreo reticență, ci din banala lipsă de timp, dar mi-am propus de mult să recuperez. Acum a apărut un roman nou de Hanya Yanagihara, Oamenii din copaci, trad. Irina-marina Borțoi, Editura Litera. Mă gândesc că fiind vorba despre o autoare-cult, puteți dărui cartea ei prietenelor/ prietenilor care au devorat O viață măruntă. Sau chiar vouă, de ce nu?

Povestea, tot de dimensiuni ample, spune o poveste pe care Anthony Doerr (un autor care mie mi se pare minunat – încercați Despre Grace, de la Humanitas Ficțion, trad. Cornelia Dumitru) o descrie ca fiind o parabolă ecologică. Se petrece în 1950, când Norton Perina, un medic tânăr, decide să pornească într-o expediție pe o insulă microneziană în căutarea unui trib pierdut. Descoperă, însă, un grup izolat de oameni care trăiesc în pădure și care nu par a fi atinși de îmbătrânire. Cel puțin nu de îmbătrânirea corpurilor. Ceea ce schimbă întreg cursul evenimentelor e atitudinea lui de după ce își finalizează cercetările și decide să le publice, ajungând o celebritate.

Cartea are referințe foarte bune și e romanul de debut al autoarei, publicat în 2013, cu doi ani înainte de O viață măruntă.

O carte pe care mi-o recomand (și) mie, și care tot așteaptă, e În ghearele câinilor de Thomas Savage, traducere și note Mihaela Doagă, Editura Corint.

Nu cred că mi-ar fi atras atenția dacă nu aș fi văzut filmul regizat de Jane Campion (The Power of the Dog, cu Kirsten Dunst și Benedict Cumberbatch în prim-plan). Părea un roman al vestului, cu cowboy și reglări de conturi între doi frați, nu tocmai o prioritate pentru mine. Filmul m-a lăsat însă fără cuvinte: abilitatea fină, pătrunzătoare, de a reda, fără comentarii, relații distructive dintre personaje, masculinitate otravitoare și tot răul pe care îl provoacă mi-a părut ceva rar, admirabil modulat.

Plasat în ambianța westernurilor cu întinderi uscate și aspre, romanul, care amintește temele lui Steinbeck, are în centru relația dintre doi frați, Phil și George, foarte diferiți, eternii Cain și Abel. Relația dintre ei devine și mai tensionată după ce George, fratele blând și cam insipid, se căsătorește și la fermă vin soția lui, Rose, și fiul acesteia, Peter. Cu apariția lui firavă, Peter va ajunge ținta ironiilor sadicului Phil și a cowboylor. Phil are o plăcere patologică de a se lua de oricine, așa că le face celor doi viața un coșmar, un coșmar tăcut și fără întreruperi, pe care Peter, venit în vacanță de la studiile de medicină, decide să-l curme.

Închei recomandările cu o suită de antologii, foarte potrivite să fie căutate și dăruite celor interesați de poezie.

Este vorba despre cele mai noi antologii publicate de Editura Cartier, tematice sau de autor, în ediții cartonate, însoțite de imagini și texte introductive. Au apărut în iarna asta următoarele: Șuruburi, șaibe, cuie, piulițe de Adela Greceanu (poeme alese, 1997-2014), Zonă complice de Mariana Codruț, poeme alese de Bogdan Crețu, La întretăierea drumurilor comerciale de Mariana Marin, poeme alese de Claudiu Komartin, cu o prefață de Teona Farmatu, Cine nu e mângâiat nu există, antologia generației 2000 de Anastasia Gavrilovici și Alexandru Cosmescu și, cu voia dumneavoastră, cel de al treilea și ultimul volum al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei, pe care am editat-o împreună cu Paula Erizanu și care conține poezia scrisă de femei în perioada interbelică.

Sunt convinsă că, oricare v-ar fi gusturile, una sau alta dintre ele vă va oferi ceva bun.
Acestea fiind povestite, am încălecat pe-o șa și v-am urat o săptămână senină, în așteptarea Crăciunului și timp pentru tot ce vă doriți.