Se poate să vă fi întrebat, ca și mine, în fața rafturilor, în librărie, ce e cu Arta bucuriei de Goliarda Sapienza, cine e această autoare și ce miză are romanul ei, publicat postum și, din ce spun criticii, și cel mai important. Prefața cărții poate face puțină lumină și puțină poftă de a descoperi o autoare din sudul Italiei, refuzată, perseverentă, prea radicală pentru vremurile ei, și care pare să fi iubit din plin viața, scrisul și ideile. Asupra mea efectul ăsta l-a avut.

Las și prefața, și câteva lucruri despre autoare mai jos, pentru cine are nevoie. Postez această prefață cu sprijinul Editurii Pandora M, unde a și apărut romanul, în colecția Anansi, tradus de Corina Popescu.

Goliarda Sapienza (1924-1996) s-a născut în orașul sicilian Catania, într-o familie de orientare antifascistă. La 16 ani, s-a mutat la Roma pentru a studia la Academia de Arte Dramatice, iar în anii 1940-1950 a fost actrița de film și de teatru. A lucrat, printre alții, cu Luchino Visconti și Francesco Maselli. Printre romanele publicate de Goliarda Sapienza se numără Lettera aperta (1967), Il filo di mezzogiorno (1969) și Io, Jean Gabin (2010). Cel mai important roman al său, Arta bucuriei, a rămas nepublicat până după moartea autoarei.

Mai multe despre această scriitoare, pe care și eu acum o descopăr, puteți găsi aici.

Lungul marș al Artei bucuriei

Dacă e adevărat că orice carte are un destin, în destinul cărții Arta bucuriei sunt implicat cu siguranță și eu, încă de la întâlnirea cu Goliarda, din 1975, încă de la revizuirea romanului, muncă pe care Goliarda mi-a lăsat-o integral în seamă. Moartea ei neașteptată, în 1990, m-a legat definitiv de destinul cărții. De acum îmi era încredințată numai răspunderea de a face să trăiască ori de a lăsa pradă distrugerii povestea Modestei, încheiată deja încă din îndepărtatul 1976. Refuzată la vremea ei de unii dintre cei mai importanți editori, cartea zăcea de douăzeci de ani într-o ladă din biroul meu, în așteptarea unor timpuri mai norocoase. Timpurile acelea n-au mai venit niciodată. Până când Goliarda a murit.

Am publicat pe cheltuiala mea Arta bucuriei într-o mie de exemplare, la Editura Stampa Alternativa. Era în 1998. Cartea a ajuns la numeroși critici și editori. A fost trecută cu vederea. Țin minte că intram în fiecare zi într-o librărie Feltrinelli, care ținea două exemplare ale romanului în spatele altor cărți, sus, pe un raft ascuns de o coloană. Îmi spuneau de fiecare dată: „cine să cumpere așa ceva?“. Într-o bună zi, am observat că lipsea un exemplar. Aș fi dat orice să pot afla identitatea acelui unic cumpărător. După alte câteva zile, a dispărut și celălalt exemplar. Era stupefiant.

S-au mai scurs trei ani fără să se mai întâmple nimic. Apoi, mulțumită interesului plin de pasiune arătat de Loredana Rotondo, directoarea canalului RAI 3, figurii autoarei i-a fost dedicată o emisiune din seria Goluri de memorie, cu titlul Goliarda Sapienza, arta unei vieți. O emisiune plină de melancolie, dar sugestivă, bogată în evocări, cu numeroase mărturii, printre care și a mea. A fost transmisă, cum rar se întâmplă, nu numai o sigură dată, chiar dacă la ore, ca de obicei, imposibile.
N-a fost în zadar. A încurajat interesul atotputernicilor distribuitori, sensibili la suportul mediatic, care au propus Editurii Stampa Alternativa o reeditare mai substanțială, iar aceasta a văzut lumina tiparului în 2003. De data asta, a început să-și facă drum un oarecare interes, mai degrabă de ordin social decât propriu-zis literar, acesta fiind mereu destinul critic al operei.

În afara Italiei, Arta bucuriei a avut parte de o soartă hotărât mai bună. Încă de la ediția din 1998, îi încredințasem romanul unei tinere agente literare, care se ocupa de țările de limbă germană. La Frankfurt, a reținut atenția lui Waltraud Schwarze, genială descoperitoare de texte necunoscute. Așa se face că romanul apare la Berlin, la Aufbau-Verlag. Apare prima parte: în Germania, cartea fusese divizată în două părți. Însă Waltraud Schwarze îi telefonase între timp la Paris lui Viviane Hamy, eleva lui Robert Laffont, o editoare cunoscută pentru curajul ei, sfătuind-o să citească un roman paru en Italie en 1998 dans une petite maison d’édition que personne ne connaît. Le texte est un peu bizarre, il fait 600 pages. Il va coûter une fortune en traduction, il y a peu de chance pour qu’il ait plus de personnes qui le lise à l’étranger qu’en Italie, mais c’est vraiment merveilleux .
Atunci Hamy îi trimite imediat romanul uneia dintre traducătoarele sale, Nathalie Castagné, romancieră ea însăși, care o sună cinci zile mai târziu, entuziasmată și angoasată în același timp. Entuziasmul provenea din lectura cărții, angoasa, din teama că Viviane Hamy ar putea fie să renunțe la traducerea romanului, fie, dacă îl accepta, ar deveni răspunzătoare de… ruinarea editurii.

Triumful Artei bucuriei în Franța începe astfel, din convergența lipsită de invidie și apatie a trei femei extraordinare. Restul l-au făcut criticii, și l-au făcut bine. Mie nu-mi mai rămâne, ca scriitor italian, decât să observ, din lectura imensei reviste a presei, un fenomen interesant: în Franța, criticii chiar citesc cărțile pe care le recenzează, poate doar când li se par bune, dar atunci le citesc în întregime.

Astăzi, Arta bucuriei e tradusă în numeroase țări ale lumii.
În primăvara lui 1996, când s-a ivit pe neașteptate posibilitatea de a-și publica integral cartea, Goliarda, pregătindu-se să-și revadă Arta bucuriei la douăzeci de ani după ce o încheiase, și-a așezat în fața ochilor un fel de pancartă cu următoarele cuvinte: „Au trecut treizeci de ani de la primele notații din Modesta. Fii atentă, Goliarda, să nu cazi în capcana autocenzurii!“. Se temea că două decenii de refuzuri editoriale și trei de conviețuire cu protagonista romanului ei ar fi putut să altereze forța ideii originare și s-o facă să cadă în păcatul autocenzurii, cea mai gravă cădere pentru o scriitoare ca ea. Se temea de rușinea celei mai prostești dintre trădări, trădarea propriei istorii.

Oricine în locul ei ar fi avut motive de îndoială. Doi dintre cei mai mari critici italieni exprimaseră judecăți care să le justifice, primul scriind: „E un cumul de josnicii. Cât trăiesc, nu voi permite publicarea unei asemenea cărți“. Iar al doilea, spirit mai elegant și mai liber, cunoștință destul de apropiată a autoarei, îi răspunsese odată la telefon, supărat: „Dar ce-am eu de-a face cu chestiile astea?!“.

Arta bucuriei trebuie să fie un roman blestemat: din cauza lui, Goliarda a ajuns săracă lipită și a făcut chiar și închisoare. Începuse să-l scrie în anul următor acelor prime notații, respectiv în 1967. Terminase deja Scrisoare deschisă, care va fi publicat chiar în acel an, și Firul amiezii, care avea să vadă lumina tiparului doi ani mai târziu. Sunt primele două romane dintr-un ciclu autobiografic de cinci, ciclu pe care Goliarda l-a întrerupt timp de nouă ani, pentru a da viață protagonistei sale Modesta (câtă ironie în acest nume!).

Scria de obicei dimineața, începând pe la nouă și jumătate, și continua până pe la unu și jumătate-două în fiecare zi, încercând să scape — și nu era lucru ușor — de numeroasele invitații la masă sub soarele Romei acelor ani fericiți și agitați. Spunea mereu că a scrie înseamnă să răpești din timp chiar și fericirii. Se odihnea, canonic, duminica. Fuma mult, cam ca toată lumea pe vremea aceea. Ziua de lucru și-o încheia adesea cu o baie caldă. Spre sfârșitul după-amiezii, suna la ușa unei prietene mult mai tinere, Pilú, aproape roșcată, cu pistrui delicați pe nas și ochelari mari. Fumau și beau un pahar împreună; dar importanța cu care o asculta Pilú a fost, cred, hotărâtoare pentru progresul unei opere care nu e cu siguranță o povestioară, ca multe dintre cele ce se declară romane de câțiva ani încoace. Pilú asculta cu o atenție nu profesională, ci de cititoare înrăită și cultă. Pe de altă parte, Goliarda îi mai citea câteodată din ceea ce scrisese și lui Peppino, iubitul, distinsul și sensibilul portar al casei din via Denza.

Goliarda și Pilú continuau așa până seara. După care Goliarda gătea la iuțeală cina. Avea un talent extraordinar la bucătărie. Reușea să gătească de toate, din orice și mai ales fără să știe nici ea cum. Ținea mult să-i fie recunoscut acest talent. N-aveau decât să spună că e o scriitoare mediocră, dar nu o bucătăreasă nepricepută. Se pare că moștenise această artă de la mama ei, Maria Giudice, care nu disprețuia ca între o răscoală țărănească, o grevă, un miting și o droaie de copii să prepare niște mese bogate, apreciate — în timpul exodului în Elveția — și de un Mussolini, pe vremea aceea încă revoluționar și total lipsit de avere.

Deseori însă, Goliarda și Pilú se alăturau unui grup de prieteni ce locuiau în vecini, pe via Paolo Frisi, și își încheiau serile acolo, unde se bea zdravăn, după ce fuseseră cu toții la cină în oraș. A doua zi dimineață, după nelipsita cafea neagră pe stomacul gol a sicilienilor, Goliarda urca la etajul de deasupra, printre nori — o mansardă curioasă, obținută din transformarea unui pod pentru întins rufe, cu o imensă fereastră care dădea deasupra mării de pini visători din Villa Glori —, se așeza într-un mic fotoliu baroc, își punea pe genunchi, drept pupitru, o cutie goală de carton, care conținuse cândva discuri vechi de 33 de turații (Fanteziile lui Bach, interpretate, cred, de Gieseking), și se apuca din nou de scris, înconjurată de o întindere de notițe împrăștiate pe parchet.

Scria totdeauna pe foi obișnuite de hârtie extrastrong, îndoite pe jumătate, fiindcă, spunea ea, acest format redus îi permitea o anumită măsură — eu, unul, cred însă că era vorba de o amintire, de nevoia de dimensiunile vechiului caiet din copilărie —, unde așternea cuvinte cu un scris destul de mic, reducând treptat fiecare rând, până mai rămâneau doar unul sau două cuvinte, iar atunci începea de la capăt, cu alt rând. Rezulta un desen curios, un fel de electrocardiogramă de cuvinte, da, un scris foarte cardiac.

Goliarda scria întotdeauna de mână, spunea că are nevoie să simtă emoția în zvâcnetul pulsului, folosind un pix negru cu vârful subțire. Consuma zeci de astfel de pixuri, pur și simplu pentru că le împrăștia peste tot și nu le mai găsea.

Treceau așa zile, luni, ani, fără evenimente deosebite, cu excepția unei călătorii la granița de est a Turciei (dar Goliarda n-a fost niciodată o mare călătoare din punct de vedere geografic) și a publicării, între timp, a primelor ei două romane. În vremea asta se duceau din casă tablouri, desene, sculpturi ale unor artiști reputați și își făceau apariția executori judecătorești, puneri sub sechestru, decizii de evacuare. Până când am apărut eu. Îmi amintesc că într-una din primele zile de când mă mutasem în via Denza, urcând pe scări, am dat peste un scrin austriac de Settecento, care era scos la licitație, pus sub sechestru ca urmare a unei sentințe în favoarea femeii de serviciu, de prea mult timp neplătită, însă oricum adorată, Argia, căreia Goliarda i-a rămas mereu recunoscătoare, în amintirea prețiosului ei ajutor la treburile casnice în anii când scria la Arta bucuriei.
După întâlnirea noastră, Goliarda a scris toată partea a patra, ultima, din romanul pe care l-a încheiat în casa mea din Gaeta, la 21 octombrie 1976. Am datat chiar eu manuscrisul și am început împreună revizia lui, continuată apoi de mine, revizie care a durat până la jumătatea lui 1978, anul când am plecat în China, după ce trimisesem romanul spre lectură, prin intermediul unui cunoscut critic, unuia dintre cei mai mari editori. La întoarcerea noastră, la sfârșitul acelui an, am găsit acasă primul dintr-o lungă serie de răspunsuri negative. Viața ne-a împins apoi de la spate, tot mai presantă, Arta bucuriei a fost pusă deoparte, alte opere își cereau rândul în Goliarda. S-a ajuns în 1994, anul când am îngrijit chiar eu publicarea unei prime părți a romanului la Stampa Alternativa, o editură care nu se afla la prima ei întreprindere de curaj. Atunci s-a născut ideea de a tipări în continuare întreaga carte. Cum Goliarda a murit pe neașteptate, m-am văzut silit să pregătesc din nou eu singur romanul pentru ediția integrală.

Goliarda nu va putea s-o vadă pe Modesta ei în librării. Dar durerea nu mai e a ei, e în întregime a mea. Goliarda nu mai este. Însă Modesta există. Fericirea unui scriitor, se știe asta, constă chiar în propria sa muncă, în a-și vedea crescând, pagină după pagină, personajele și poveștile lor, în a le vedea trăind pe cont propriu, gata să iasă în mijlocul oamenilor. Restul, volumul de pe raftul librăriei, e satisfacție — și e neliniște —, nu are nimic de-a face cu fericirea.

O mai văd și azi pe Goliarda urcând dimineața scările mansardei cu un ibric de ceai și nelipsitele ei țigări, îmi amintesc perfect cum cobora câteva ceasuri mai târziu într-o stare de jale fericită, uneori chiar plângea încetișor. Părea că iese lent la lumină dintr-un puț abisal, în fundul căruia viețuia colonia ei de fantome, numeroasele personaje ale acestui roman. Care erau în bună parte ea însăși, cu întâmplări care aparținuseră altora. Goliarda nu se recunoștea prea mult în Modesta — la urma urmei, Arta bucuriei nu e un roman autobiografic —, răspundea ușor tulburată că Modesta e mai bună decât ea, semn că Modesta poate fi chiar ea, dar amestecată și cu Beatrice, Carlo, Bambú, Nina, Mattia și chiar cu bunica Gaia, în timp ce nu are aproape nimic din Joyce, Carmine, Pietro, din Prando, din Stella și nici din Jacopo ori Carluzzu. Cine a cunoscut-o bine va putea să confirme, în parte.

Sunt sigur că cititorii vor vedea cantitatea enormă de viață adunată în acest roman ca și cum Goliarda și-ar fi luat revanșa asupra sorții, care nu i-a îngăduit să aibă copii, ei, care își dorea tot atâția cât și mama ei, care a avut opt. Nu voi uita niciodată dedicația scrisă de poetul Ignazio Buttitta pe un volum de poezii pe care i l-a dăruit: „Pentru G., care e mamă pentru toți, și n-are copii“. Da, nenumăratele personaje din Arta bucuriei sunt ea însăși, în mai mulți copii, în frunte cu Modesta.

Cu timpul, critica mai pătrunzătoare se va ocupa să pună în lumină aspecte stilistice și structurale. Poate chiar va sfârși stabilind că Mody e personajul feminin cel mai viu din literatura noastră a secolului douăzeci, că faptul că s-a născut între neoavangardă și minimalism nu putea să-i fie în avantaj, că fuziunea dintre cinema și psihanaliză a restituit romanului ritmul firesc, încheind epoca antiromanului fără a-l face să devină cinema pur sau televiziune. Însă toate acestea, pe Goliarda, care era departe de a nu le ști, o interesau prea puțin. Scria așa cum citea, ca o cititoare, scria pentru cititorii cei mai puri și mai îndepărtați, cu o dăruire lucidă și totodată pasională, afectuoasă și senzuală, atentă la bătăile inimii unei opere mai mult decât la concepte și la forme.
La idei, nu, la idei era foarte atentă — se definea ca o scriitoare ideologică, făcându-și evident o nedreptate —, da, inima și ideile erau unica sa hrană literară. În rest, scria cu adevărat pentru cititorii cei mai puri și mai îndepărtați, singurii pe care reușea să-i simtă frățește aproape.

Angelo Pellegrino
mai 1997 – ianuarie 2006