Am spus, la un moment dat, că s-au strâns ceva noutăți la mine în bibliotecă și că aș vrea să le scot din teanc și să povestesc despre câteva, măcar despre cele care mă atrag mai tare. Trebuie să spun că, pe cât posibil, am ales să prezint aici câteva cărți despre care s-a vorbit mai puțin și le-am lăsat deoparte pe cele care au deja parte de multe recomandări.

Povestesc, așadar, pe răsfoite și pornind de la ceea ce am citit despre aceste cărți. Sau de la ceea ce am apucat să parcurg, până acum, asta fiind o listă cu titluri  alese dintre  cele mai recent apărute și, nu în ultimul rând, o listă  cu motivele pentru care am eu de gând să mă apropii de ele.

Vânătăi ascunse. Ce nu știi despre violența domestică te poate ucide Rachel Louise Snyder (trad. Raluca Pantilimon, Editura Nemira)

În stilul jurnalistic american, cu documentare și interviuri care se întind pe ani, Rachel Louise Snyder a strâns dovezi și istorii personale dure, dificil de parcurs despre flagelul din spatele ușilor închise ale foarte multor locuințe: violența împotriva femeilor. Cartea începe cu recunoașterea faptului că nu luase în seamă această realitate, că i se părea, inițial, o ipostază a violenței și atât, un aspect al criminalității izolat, dar controlabil. Când a văzut cifre, statistici și mărturii ale victimelor, după ce a citit rapoarte și s-a dedicat subiectului cu o implicare fără rest, a ajuns la concluziile terifiante, care fac din lupta cu violența împotriva femeilor o urgență mondială.

Eu am început-o după ce am citit, până noaptea târziu și cu pulsul mărit mărturia asumată de Ioana Burtea, în DoR, despre violența sexuală din propria familie. Se numește Vorbesc. Ca să nu știu doar eu  și e însoțită de desenele Andreei Cristea.

Trebuie să spun de la bun început că e o lectură care îți poate modifica starea fizic. Mie așa mi s-a întâmplat. La fel cu Vânătăi ascunse. Aceste povești sunt mai mult decât texte, iar rostul lor depășește o simplă informare sau o reacție emoțională:  au, pur și simplu, un efect de duș rece și de indignare care persistă.

Eu le-am mai alternat cu eseurile scrise de Rebecca Solnit, cele din Mama tuturor întrebărilor, apărute la Black Button Books. Și dacă vreți să citiți mai mult despre abuz și despre urmările pe care le poate avea asupra cuiva care a trecut prin așa ceva, recomand Roxane Gay, Memoriile trupului (meu), tot la Black Button Books. Am citit-o anul trecut, chircită, aproape, de toată greutatea pe care această femeie a putut s-o pună în text, să scoată la aer o poveste puțin spus chinuitoare și s-o facă eliberatoare.

Toate cărțile pe care le-am pomenit mai sus sunt despre injustețe, nedreptăți și abuzuri făcute femeilor, despre discursurile mușamalizării,  despre tacticile normalizării (și în media, și în justiție) și despre cum ele pot fi spulberate de voci care depun mărturie și de alte voci care cred, susțin, protejează și fac loc acestor voci.

Pornind de la o noutate, am vorbit fie și puțin despre alte câteva cărți care aruncă o lumină necesară asupra acestui flagel și pentru că duminică se organizează, ca în fiecare an, o acțiune publică de protest, Împreună pentru siguranța femeilor și în pandemie. Las aici linkul către eveniment, pe care îl puteți urmări și online.

Istoria apelor de Maja Lunde (trad. din norvegiană de Ivona Berceanu, Editura Humanitas Fiction) mă interesează pentru că e ficțiune care vine din nord, spațiu către care acul busolei mele e atras de ani buni, pentru că e o carte despre schimbările climatice și despre mediu, pentru că sper să găsesc aici descrieri de natură care a sfidat antropogenul și pentru că e o poveste despre afinități și trădare, dar și despre întâlniri neverosimile.

Ce știu până acum e că unul dintre personajele importante este Signe, o activistă de mediu crescută în Norvegia, care, după ani de la despărțirea de partnerul ei, Magnus, care a trădat valorile lor comune, se îmbarcă pe velierul personal și se duce să-l confrunte în Franța, unde, desigur, întâlnește alte personaje. Pe care îmi propun să le întâlnesc și eu, toamna asta.

Am găsit și o înregistrare cu ea vorbind despre această carte:

Ca să rămân tot în nord, deși pe alte coordonate stilistice, am ales Iertarea de Yrsa Sigurdardóttir (traducere din engleză de Liviu Szoke), o scriitoare islandeză cu care nu sunt la prima întâlnire. Aici este vorba despre uciderea unei adolescente, iar despre crimă se află de pe Snapchat.

Cele mai bune romane politiste nordice vorbesc și despre probleme sociale, lasă acces către un orizont socio-cultural mai deschis  și de asta îmi plac mai mult decât thrillerele politice americane sau  decât alea cu spionaj. Am senzația că, în aceste romane nordice cu crime, oricât de simplist ar fi expuse, există niște contexte generatoare de violență sau niște contexte care ascund/ normalizează agresiunea, iar cei mai buni din autori sunt conștienti de ele și vorbesc despre asta. Ce vreau să spun e că un noir nordic bun mi se pare că  nu e doar un whodunnit. Bine, eu citesc măcar un thriller pe anotimp, așa că aș tot invoca diverse în apărarea lor, inclusiv lectura în cheie sociologică.

Bărbatul cu haină roșie de Julian Barnes (traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira).

Barnes a fost unul dintre puținii autori ale căror cărți le-am xeroxat, pentru că nu aveam altfel acces la ele și pentru că îmi doream foarte mult să le termin de citit. L-am descoperit pe la 20 de ani, în biblioteca de la Facultatea de limbi străine. Era în programa noastră de literatură engleză contemporană și am găsit, în română, Papagalul lui Flaubert, în ediția de la Univers. Într-o pauză, pentru că nu puteam lua cartea acasă, am dat fuga cu ea la xerox și îmi amintesc că m-a costat ceva, banii puțini din perioada aia, mai ales că nu lucram și de economii nu se putea pune problema. Dar îmi doream prea mult să iau romanul cu mine, să râd în continaure și să mă bucur de felul spumos în care a înțeles Barnes literatura și capcanele ei, încât a  fost singura soluție. Atunci a început atracția mea pentru acest scriitor atent, fin, discret, sofisticat, bon viveur, amuzant cu fond tragic și mare cunoscător de artă. Nu mai am nici xeroxurile de atunci și nu cred să mai am nici vreun exemplar din Papagal, deși a fost reeditat, dar fiecare carte a lui Julian Barnes, fie că e vorba despre eseuri sau despre proză, e mereu o veste bună, pentru mine, chiar dacă, prin forța lucrurilor, nu am putut să citesc tot ce a publicat.

Bărabatul cu haină roșie va fi prioritar la citit, în toamna asta, fie și pentru a revizita vechea mea pasiune pentru decadenți și esteți, pentru felul în care au sfidat ei, cu maniere de dandy, uzanțele vremii. Plus că povestea acestui medic celebru și destul de afemeiat mă intrigă și sunt curioasă în ce fel e recuperată aici.

Barnes a pornit de la portretul făcut de John Singer Sargent doctorului Pozzi, Dr. Pozzi at Home, de care a fost fascinat din momentul în care l-a văzut (în 2015) la National Portrait Gallery, împrumutat fiind de la Metropolitan Museum of Art din New York. Intrigat și obsedat de acest tablou, a documentat viața doctorului Samuel Pozzi, ginecolog cunoscut în cercurile alese ale societății pariziene și a șlefuit acest roman în care înțeleg, din ce am citit despre carte, că încape Parisul sfârșitului de secol XIX, mult estetism și aerul saloanelor în care se învârteau Henry James, Proust, Oscar Wilde și Sarah Bernhardt. Eu nu am nevoie de mai multe detalii ca să îmi doresc  timp pentru povestea asta.

 

Suflete de sticlă. Traumele celor rătăciți în trecut de Gáspár György (Pagina de psihologie) este o carte despre care am aflat citind un interviu cu autorul, psihoterapeut relațional ale cărui intervenții le-am tot urmărit. Mi se par pur și simplu utile observațiile lui, iar modul în care vorbește despre blocaje și despre neputințe individuale, ca și despre capacitatea de vindecare, împreună cu cineva, m-a făcut interesată să citesc mai mult.

Suflete de sticlă pare ficțiune, o poveste cu două personaje, Baltazar și Silvia, spusă foarte simplu. Interacțiunea dintre ei este, însă, mai mult un pretext pentru ilustrarea unor situații din terapie și a unor teorii despre relații. Deci nu ar fi tocmai ficțiune, ci mai mult un truc ușor de urmărit pentru ca aceia care se confruntă cu situații asemănătoare, să poată identifica relativ ușor tiparele. Mă atrage cartea, sau ideea și rostul unui astfel de volum, cu comentarii care, din câte văd, se adună în jurul moștenirii psihologice a fiecăruia, moștenire care activează și ne informează comportamentele.

Mustața lui Dalí și alte culori de Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, pictoromanul apărut recent la Polirom îmi pare un obiect ficțional cu 16 intrări, în 16 capitole și tot atâtea planșe semnate de Felix Aftene. Grafic, arată impecabil, e realmente o invitație tactilă și vizuală și, din ce am răsfoit, pare că e un artefact plin de fantezie, cu mult umor și ironie picantă. Ar fi fost demoralizant ca un pictoroman desfășurat în jurul unui personaj artist să nu aibă umor. Iată ce mostră  am găsit eu și am încredere că nu e singura:

Mai trebuie să știți un lucru despre artiști: când meditează, lor nu li se-ntâmplă deloc, dar absolut deloc, ceea ce li se întâmplă în mod firesc oamenilor când meditează: adică nu le apare niciodată vreo aură în jurul capului și nici nu le apar prin minte citate din Schopenhauer și Coșbuc. Singura schimbare bruscă la nivel fizic produsă asupra artiștilor atunci când meditează e o cunună cu lauri, pentru că artiștii sunt, fără excepție, niște învingători. Iar laurul, pe lângă gustul minunat pe care, mai ales când e pronunțat sub numele popular de dafin, îl adaugă răciturilor și tocănițelor, are, în special când e prins într-o cunună, efectul de a sublinia această sublimă calitate a artiștilor de a fi întotdeauna învingători, chiar și atunci când sunt învinși. Sau (ar zice unii, prin urmare zic și eu) în mod special atunci când sunt învinși. Așa încât, în perioadele în care meditează, artiștilor le apare inevitabil pe frunte această cunună cu foi de dafin, moment în acre toată lumea bună știe, fără dubii, că artistul meditează

Știu că lungesc lista, dar nu pot să nu adaug un debut recomandat de Margaret Atwood, Aria de Nazanine Hozar (Traducere din engleză de Ruxandra Ana, Editura Trei)

Îmi plac debuturile, energia care se ghicește în ele, și mă interesează o poveste bine scrisă cu o eroină adoptată care trăiește în tumultul  de dinaintea venirii ayatollahului Khomeini în Teheran. Mă aștept la un page turner cu revoluție în fundal,  iar cum ieșitul în oraș nu mai e neapărat o opțiune, m-am gândit că de ce să nu-i dau o șansă, mai ales că are referințe bune.

Cam atât, momentan, despre noutățile către care am întins instinctiv mâna. Se lasă frigul și pentru șoarecii de bibliotecă listele de lectură sunt la fel de liniștitoare ca turnurile de cărți înconjurătoare.