Mă entuziasmează să văd cititori ridicând turnuri de cărți în așteptarea lecturii și uneori maratoanele de citit pe care le fac booktuberii au ceva molipsitor. Cu toate astea, de fiecare dată când intru în vria cititului-viteză, un spiriduș neînduplecat în lentoarea lui îmi spune să-mi reconfigurez opțiunile, pentru că, știi tu, și pentru el, și pentru mine, lectura a înseamnat mereu altceva.

Toată lumea se grăbește și lumea care citește se grăbește și ea. Poate fi presiunea de a acopri cât mai multe noutăți, poate fi presiunea unor curiozități care se înfundă în exces, pot fi urgențe profesionale, mai ales pentru critici și cronicari. Poate fi o fugă pe care nu o mai controlăm. Dar dacă facem un pas în lateral și ne uităm ceva mai serios la îndârjirea asta de a sări cât mai repede de la un titlu la altul, la ambiția de a împlini un anume număr de cărți citite pe an (există aceste challenge-uri pe Goodreads sau pe BookTube), sau de a citi, pur și simplu, ca la concurs, s-ar putea să observăm altceva. O grabă care nu ne aparține, o contaminare care nu vorbește neapărat despre o nevoie interioară proprie, cât mai mult despre un mediu contaminat de viteză și randament, pe scurt, de așteparea de a fi productivi, rapizi și eficienți chiar și atunci când ne bucurăm de plăcerea pe care ne-o oferă cărțile.

Mi se pare important să ne observăm aceste tentații și presiuni. Pentru mine, mi se pare important să trag de cărți, mai ales când nu sunt în vacanță și nu totul gravitează în jurul listelor de lectură. O să continui acest nu știu cât de oportun elogiu al lentorii cititului cu introducerea scurtă a unei cărți din care mă tot hrănesc cu porția. E o carte de ajutor pentru interior, una care expune foarte simplu și clar situații dificile, sugerând, apoi,  posibile cauze și abordări cu șanse de rezolvare mai bune. Este o carte despre care se tot vorbește și pe bună dreptate:

O educație emoțională, volum coordonat de Alain de Botton, Editura Vellant, colecția Versant, traducere de Deniz Otay.

Conținutul adresează probleme și blocaje care apar în zone dintre cele mai personale, semnificative și mereu expuse: felul în care am fost crescuți, ce înseamnă o copilărie sănătoasă emoțional, traume despre care habar nu avem, certurile cu ceilalți, timiditatea, anxietatea, infidelitatea, distanțarea emoțională, terapiile care ne-ar putea ajuta sau acele resurse din noi pe care le-am putea activa, în momente critice, pentru a nu răni mai mult omul de lângă noi, aflat, la rândul lui, în suferință.

Capitolele sunt sparte în porții mici de conținut clar delimitat, cât să păstreze atenția în exact acel mic teritoriu de sens. Nevoia de a fi singur, un bun ascultător, cearta defensivă sau copilăria sub semnul cumințeniei sunt astfel de subtitluri alese la întîmplare.

Există multe și relevante trimiteri la artă, iar volumul  include reproduceri ale unor opere care vorbesc despre sau conțin aluzii la temele abordate aici. Mărturisesc că, pentru mine, acest tip de carte, scrisă cu profesionalism, dintr-o zonă de cunoaștere, empatie și indulgență față de slăbiciunile noastre, e ca un îndreptar zilnic pentru relații, de orice tip ar fi. Iar partea cea mai surprinzătoare e că lipsa de pretenții cu care aceste adevăruri sunt puse în pagină  chiar le face să ajungă unde trebuie, păstrându-le intactă  capacitatea de a te deplasa, ca cititor, din propriile convingeri.

E o carte din care îți vine să citezi copios și să trimiți citate celor apropiați. O să mă las furată de tentație și aici, pentru că realmente cred că e o sursă de învățare onestă și benefică, așa că împărtășesc cu bucurie:

Despre visarea cu ochii deschiși:

Potențialul visării cu ochii deschiși nu este recunoscut de societățile obsedate de productivitate. Dar unele dintre perspectivele noastre cele mai importante apar atunci când ne oprim din încercarea de a avea un scop, respectând, în schimb, potențialul creativ al reveriei.

Despre anxietate:

Ar trebui să ne cruțăm în orice moment de povara singurătății. Nu suntem singurii care suferă. Toată lumea este mai anxioasă decât ne lasă să vedem. Chiar și magnatul și cuplul îndrăgostit suferă. Am eșuat în mod colectiv să admitem față de noi înșine că anxietatea este, în mare parte, starea noastră de bază. (…) Anxietatea merită o demnitate sporită. Nu este un semn al degenerării, ci mai degrabă un tip de capodoperă intuitivă: o expresie justificată a participării noastre misterioase la lumea dezordonată, nesigură.

Despre certurile ca-n filme:

Trebuie să menținem o atitudine generoasă eroică: furia și teatralitatea pot fi simptomele unei disperări ce se instalează când un adevăr intim extrem de important este ignorat și negat cu nerușinare, persoana lipsită de control nefiind nici diabolică, nici monstruoasă.

Evident că metoda de livrare este dramatic de dezavantajoasă; evident că ar fi mai bine întotdeauna dacă nu am începe să plângem. Dar nu este de neînțeles sau, să sperăm, de neiertat dacă facem asta. Este oribil și înfricoșător să fim martorii unei persoane care se frământă intens, dar, dintr-o perspectivă binevoitoare, condiția sa interioară cere mai degrabă compasiune profundă, și nu o prelegere.

Despre schimbare:

Oamenii nu se schimbă când li se spune cu asprime ce este greșit la ei; se schimbă când simt destulă încurajare pentru a face schimbarea pe care ei – aproape mereu – știu că trebuie să o facă.

Despre valoarea prieteniei:

Într-o lume mai bună, scopul nostru mai serios nu ar fi localizarea unui iubit special care să înlocuiască toți oamenii, ci utilizarea inteligenței și energiei noastre pentru a identifica și a ne îngriji de un cerc de prieteni adevărați.

Despre conformism și cât ne costă:

Aproape orice lucru interesant, important sau care merită să fie făcut va fi întâmpinat cu o anumită doză de opoziție. Cel mai bun plan va cauza obligatoriu iritarea sau dezamăgirea anumitor oameni – în timp ce va rămâne eminamente valoros. Orice ambiție nobilă trebuie să treacă prin dezastru și rușine. În incapacitatea sa timidă de a tolera pericolele ostilității, copilul bun riscă să fie condamnat la o carieră mediocră și la oameni mulțumitori, sterili.

Mă opresc aici, mai am încă de citit și nu mă grăbesc. Să nu vă mire dacă voi reveni la una și aceeași carte în mai multe rânduri. În fond, ce să-ți dorești mai mult de la lectură, decât să-ți facă bine să întârzii în spațiile pe care ți le deschide?