Trei traduceri mari și late mi-au umplut vacanța de vară cu acel gust inconfundabil al unor lecturi după pofta inimii. Nu sunt toate noutăți și nu sunt din același gen. Sunt ficțiuni pline de miez, creativitate și inteligență și sunt traduceri. Despre autorii români și puțina non-ficțiune citită recent, sper să scriu la începutul toamnei. Până atunci, iată cele trei capete de dragon de peste mări și țări cu care m-am întreținut în august:

Fetița care nu zâmbea niciodată de Lola Lafon mi-a fost recomandată de cea mai veche prietenă a mea, prietenă constantă și vitală, în ultimii 22 de ani. Îi mulțumesc și îi mulțumesc și sinelui meu maleabil că a plecat urechea.

Aparent, este poveste ficționalizată a fenomenului Nadiei Comăneci, începând cu acel zece istoric de la Montreal și terminând cu fuga ei din țară, înconjurată de foarte multe speculații. Dincolo de asta, este o poveste cu implicații politice care pătrund până în meniul draconic prescris viitoarelor campioane, corpuri de pre-adolescente antrenate pentru a aduce faimă și medalii unui regim opresiv și bolnav de naționalism. Care corpuri au început apoi să fie reproduse, după rețetă, în același fel, pentru a aduce faimă și glorie altor state, occidentale, de astă dată, pentru că rețeta lui Béla Károlyi a fost instant preluată și de alte țări, dornice de performanță, chiar cu prețul vieților și al sănătății unor gimnaste copile.

Nu e o nici pe departe o poveste și atât, cu atât mai puțin una care să refacă, atrăgător și senzaționalist, traseul unei campioane. Este un comentariu politic despre corpurile fetelor și femeilor și naționalism, despre corpurile fetelor și femeilor și consumerism, despre corpurile fetelor și femeilor și controlul ginecologic la locul de muncă în comunism, despre manageri barbați care decid, taie, pedepsesc și recompensează în logica oarbă a câștigului cu orice preț, într-un regim politic represiv, la fel de constant și de neabătut ca într-o democrație exemplară.

Este, desigur, un comentariu feminist, în subtext, mereu în subtext. Și mai e o carte despre forme de autonomie și emancipare pe care le pot identifica fetele și femeile, înainte să le fie confiscate de stat și de varii discursuri interesate. Pentru că are în centru o gimnastă-fenomen, Fetița care nu zâmbea niciodată ajunge să fie un roman lucid și intransigent despre sport și politică, despre sport și sex, despre sport și vânzări.

Nu în ultimul rând, acest roman este și un comentariu critic la modul în care Vestul tinde adeseori să exotizeze Estul și să-l transforme într-un spațiu al propriilor proiecții, cel mai adesea condescendente și autoflatante. Forma pe care Lola Lafon a ales-o pentru a spune povestea servește foarte bine problematizării privirii vestice, nu întotdeauna îndeajuns de atente la realitatea pe care s-a obișnuit s-o deplângă, condescendent. Este un dialog fictiv dintre cea care scrie cartea și o Nadie care-i răspunde la mailuri și o corectează când care calul. O Nadie conștientă de foarte multe, știutoare, critică și autonomă. Mi-a plăcut de amândouă.

Cartea a apărut în 2014 la Editura Trei și cu foarte mare greutate am găsit-o și am comandat-o de la un anticariat. Se pare că a ajuns la mine o ediție cu autograf.

Sper să ajungeți, cumva, la ea, sau poate, de ce nu, să se reediteze. Chiar e un roman care merită o discuție mult mai în detaliu și în profunzime decît ar părea, la prima ochire.

Donna Tartt a intrat în biblioteca și în mintea mea odată cu Sticletele. M-a hipnotizat complet cartea aia, pe care am și numit-o, atunci, door stopper-ul verii mele. Am citit-o într-un București decolorat de caniculă și am plimbat-o pe câteva plaje din Bulgaria, cu multe (îmi par acum) veri în urmă. Anul ăsta, mi-am păstrat pentru delectarea de la mare Istoria secretă (Editura Litera, traducere de Magda Groza), romanul ei de debut. Impresionat și greu de lăsat din mână.

E un roman de campus, roman de dragoste, roman detectivistic, chiar, roman filosofic, îmbibat bine în estetica unui dandism cu foarte multă materie toxică, abil camuflată în aspirații și porniri alese, elevate.

Pe scurt, povestea gravitează în jurul unui grup elitist, ales pe sprânceană, de studenți la secția de limbi clasice, la Hampden College, în Hampden, Vermont. Povestea e spusă de Richard Papen, cel care e ultimul acceptat în grup, printr-o concesie pe care o face eminența cenușie a acestui microscopic stat în stat academic, profesorul Julian Morrow. Richard, ultimul venit, după ce fusese refuzat de Julian, pe motiv că toate cele cinci locuri la cursul lui de greacă veche fuseseră deja ocupate, e și cel mai precar dintre toți. Henry Winter, Bunny Corcoran, Frances Abernathy (care ”se îmbrăca de parcă ar fi fost Alfred Douglas sau Contele de Montesquiou, cu cămăși frumoase și scrobite, cu manșete franțuzești și cravate magnifice”) și gemenii Charles și Camilla Macaulay vin toți din familii foarte bogate, iar educația lor clasică și gusturile exclusiviste sunt susținute prin cecuri cu foarte multe zerouri. Nu e cazul lui Richard, care vine dintr-o familie săracă și total dezinteresată de educație, din California, și care privește către cei cinci ca la un grup inabordabil, aproape ireal.

Istoria secretă e, în bună măsură, povestea relațiilor dintre toți acești tineri sclipitori, dar autodistructivi, cruzi și avizi de cunoaștere în egală măsură. Dar e și o poveste despre ucenici și maeștri, despre fascinație, în toate formele pe care aceasta o poate lua, la o vârstă fragedă  și despre dorința de a aparține, dar și despre potențialul nociv al unor idei prost mestecate despre ierarhii, superioritate și o ordinea dată a lumii.

Oaza apolinică în care se presupune că acest grup ales ar trebui să pătrundă în subtilitățile filozofiei antice și ale gramaticii  se transformă într-o adevărată anticameră a angoaselor ultime, pentru că, din dorința de simți fiorul unor trăiri extreme, dionisiace, cei cinci transgresează o limită ultimă și devin complicii unei crime.

Nu e spoiler, stați liniștiți, detest spoilerele, dar cartea se deschide exact cu această punere în temă:

Pe munte se topea zăpada, iar Bunny era mort deja de câteva săptămâni; și abia atunci am început să înțelegem gravitatea situației în care ne aflam.

Istoria secretă e și un dosar al unei transgresiuni ultime, făcute în numele propriei superiorități, pentru că cei cinci tineri (Richard Papen e, cumva, un martor-complice, detaliu care adâncește dilema morală îngropată în roman), cărorara viața le surâde în fiecare dimineață, chiar cred că tipul de cunoaștere la care au ajuns și gradul de erudiție și rafinament cu care pot cerne realitatea îi îndreptățesc să se lepede de considerații morale, chiar când vine vorba de dreptul la viață al unui seamăn.

E o poveste fascinantă, în care oroarea unui gest pare că iese din pagină cu atât mai mult cu cât cei care îl comit sunt prezentați într-o ținută în general asociată cu tot ce poate fi mai ales și mai dezirabil: cunoaștere aplicată, iubire de înțelepciune, gusturi îndelung șlefuite, pe scurt, glamorizare a vieții spiritului. Partea de umbră, însă, înseamnă abuz de susbstanțe, tentația criminală a superiorității personale, capcanele elitismului și costurile unei vieți care se duce în virtutea faptului că nimic nu trebuie să-i rămână necunoscut și că totui i se cuvine.

E una dintre cele mai dense  și mai provocatoare cărți citite de mine vara asta, pe care o recomand cu mare poftă pentru discuțiile de după lectură.

 

Omul de castane de Søren Sveistrup (Editura trei, tradusă din daneză de Simina Răchițeanu) este thrillerul acestei veri. În fiecare vară e unul, de fapt, în fiecare anotimp. Măcar unul.

M-am întrebat și mă întreb de ce și cum pot să citesc romane despre crime cumplite și despre tot soiul de atrocități, toleranța mea la violență, în general, fiind zero. Nu mă pot uita nici la filme ultrapremiate dacă au scene de violență și, în general, chiar un zgomot mai strident sau o voce cu un ton mai sus sunt, pentru mine, bruiaje agresive. Mă afectează și le suport greu. Ei bine, pare că în literatură și doar în literatură pot să diger violența. S-o trec printr-un sistem personal și să mă uit la ea, fără s-o neg.

În romanele nordice îmi place și detenta socială, nevoia asta a multora dintre autori de a deconstrui o aparență de bună-cuviință și lustru și de a arăta grozăviile din spate și nenumăratele probleme ignorate de societăți care trec drept modele dezirabile. Mi se pare important să te uiți și acolo, la ceea ce e neglijat sau băgat sub preș. Îmi mai place atmosfera, monotonia griurie, lipsită de stridențe, tăcerea, nenumăratele căni de cafea care se beau și nenumăratele mișcări mecanice ale ștergătoarelor pe parbrizele mașinilor de poliție ce rulează prin ploaie. Îmi plac thrillerele nordice bine făcute. Niciun deadline nu m-a dezlipit până acum de vreunul început, iar ultimul terminat e Omul de castane.

Nu vă fie teamă, nu vor fi spoilere. E o poveste de peste 600 de pagini despre căutarea unui criminal care își alege victimele dintre mame singure și care lasă la locul crimei omuleți de castane. Doi detectivi de ocupă de caz: Naia Thulin (la rândul ei o mamă singură) și Hess, un detectiv trimis oarecum disciplinar în Copenhaga, după niște acte de insubordonare nu tocmai pe placul superiorilor de la Europol.

Intriga e complicată de faptul că, de la bun început aflăm că fiica ministrei Afacerilor Sociale, Rosa Hartnung, fusese ucisă, dar nu i se găsise corpul, chiar dacă presupusul criminal și-a recunoscut fapta. Crimele investigate vor trimite toate, printr-un element surpriză, la fiica dispărută a Rosei Hartnung, în legătura cu moartea căreia apar tot mai multe întrebări.

E o carte care se ramifică în multe direcții, deschizând piste iluzorii și aruncând constant bucățele de puzzle cu care să se joace mintea cititoare, în timp ce suspansul rămâne intact. Cei doi detectivi intră și ies din viețile unor necunoscuți înșirând detalii intime despre fiecare, în căutare de probe lămuritoare.

E o carte ambițioasă, care păstrează tensiune până la final și care nu promite mai mult decât oferă, una cu multe necunoscute, construită cu ingeniozitate și cu grijă pentru atmosferă. Inutil de spus că fiecare detaliu contează.

Singura parte mai puțin dezvoltată, sau expediată, oarecum, pentru că nu serveșe prea mult planului general, e legătura dintre Naia Thulin și un iubit care pare bărbatul perfect, dar care pe ea o plictisește. Sunt sigură că Sveistrup a gândit carte ca pe deschiderea unei serii, pentru că niște piste care țin de viețile celor doi detectivi și de dinamica dintre ei rămân deschise, ca și cea rău prevestitoare, a unor atrocități viitoare.

Dacă vă e poftă de atmosferă din nord (aici, din Danemarca), de o tramă detectivistică bine strunită, cu Omul de castane mergeți la sigur, cel puțin după gustul meu. Pe coperta patru scrie și că urmează să fie transformat în serial pe Netflix, detaliu care pe mine nu mă tentează prin nimic, având în vedere aversiunea incurabilă pentru cea mai mică urmă de violență, în viață și pe ecrane. Dar acroșarea asta televizionistică spune, desigur, multe despre potențialul cărții.

Nu vă sfiiți, vă rog, să împărtășiți din descoperirile verii voastre și să-mi lăsați în comentarii păreri, dacă se întâmplă să fi citit aceleași cărți.