Săptămâna asta, închei mai repejor sinteza veselă. Va fi, așadar, o sinteză fără weekend, pentru că în weekend mă așteaptă alte drumuri, cu niște cărți,  lecturi, cu niște poeți de care-mi place mult și cu un oraș nou, pentru mine, Timișoara, pe care nu vreau să-l neglijez pentru niciun motiv.

A fost săptămâna drumurilor: așa a început și așa am ținut-o. A drumurilor și a multor întâlniri. A fost o săptămână cu revizuiri și completări, cu citit lent și cu câteva frumuseți învechite, pe care mi le-am comandat fără să stau prea mult pe gânduri. Pentru că atunci când comanzi cărți pentru munca la care te concentrezi pe moment (momentul actual însemnând volumul II al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei, care va apărea la Cartier), e greu să nu-ți alunece degetele spre alte tentații, înainte să finalizezi comanda.

La mine tentațiile au fost din vechea și irepetabila BPT, colecția cea mai încărcată de nostalgie. Mi-am comandat și am ridicat conștiincios de la poștă un colet cu cărți de poezie: Arta iubirii a lui Ovidiu, Din lirica de dragoste a lumii și Poezia română clasică , în trei volume. De la Buzău au venit aceste volume bătrâioare și le-am invitat cu mare bucurie pe raft, lângă antologia poeziei simboliste.

O altă bucurie, de data asta prin complicitatea Claudiei Fitcoschi, a venit de la Iași, de la Polirom, adică. Volumul nou al lui David Grossman, De mine viața și-a tot râs (Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu) și cartea lui Mirel Bănică Prin România. Carnete de drum cu ilustrații de Dan Perjovschi (din care am citit fragmentar, dar cu plăcere și interes).

Și cum o carte nouă e mereu un reminder bun și nimerit pentru cele de dinainte, m-am gândit să le scot și pe ele la aer, odată cu amintirea  senină pe care mi-a lăsat-o David Grossman, invitat la una dintre edițiile FILB, de la Muzeul Țăranului, dacă nu chiar la ultima. Ce prezență caldă, ce seninătate și ce simț al nuanței la acest om! Mi-a părut rău atunci, în timp ce-l ascultam, că nu știam mai multe despre cărțile lui și m-am bucurat că ele ne sunt, totuși, accesibile. Încă una tradusă e o veste foarte bună.

Părul de toamnă: am simțit nevoia de niște roșu în păr, așa că am pus mâna pe pensulă și m-am asortat cu anotimpul. După care mi-am continuat drumurile printr-un oraș dezordonat, cum îl știm și, în continuare, foarte cald. Dar n-o să mă auziți plângându-mă de căldura lui Septembrie, asta nu!

 

Filmul săptămânii, care m-a atins așa de tare încât am ieșit în jurul blocului, să-mi plimb puțin stările, a fost Holy Lands. Îl găsiți pe Netflix, la categoria comedii, unde cred că au îngropat multe gems, care altfel ar fi trecut neluate în seamă.

Nu e descoperirea mea, mi-a fost recomandat de cineva foarte drag, care detectează  filme și frumuseți de tot felul din care mă înfrupt și eu. Este despre o familie împrăștiată în multe direcții și ale cărei legături, complicate și sabotate de multe absențe, se mențin prin scrisori. La fel cum Herzog al lui Bellow scria epistole așa cum respira, așa și ei.

Tatăl a plecat să se regăsească în Israel, unde crește porci, ca un rebel ce e, fiul e un dramaturg gay, neîmpăcat cu tatăl, mama suferă de o boală terminală, în New York și caută pacea cu ceilalți, iar fiica, de 34 de ani, e o adolescentă perpetuă, mereu în plin proces terapeutic. Așa începe totul. Se termină cu revelații și profunzimi, cu discreție și cu o serenitate răscolitoare. Este un fel de poem trecut pe sub radar despre frumusețea tranzitorie și dulce-amăruie de fiecare zi, o meditație și aspră, și tandră  despre rupturi, distanțe și posibilitatea reconcilierii.

Cărțile lui Ioan Es. Pop recitite și însemnate, în care m-am afundat pregătind dialogul nostru de la MNLR, din seria Scurt pe Doi. Rămâne, pentru mine, unul dintre poeții care mă emoționează cel mai mult, un știutor dintre cei rari; unul care, indiferent de ce s-a modificat în exterior, nu și-a pierdut acel nucleu blajin, care iradiază și din cele mai neguroase abisuri pe care pe poți detecta în poezia lui.

O să las aici câteva pagini cu poeme despre care n-aș fi zis că-s scrise de el, jucărioare witty, cu care a dat glas personajelor din O scrisoare pierdută. Sunt incluse în cel mai nou volum de poeme al lui, Un somn pe scaunul electric, apărut la Editura Tracus Arte, cu ilustrații de Eugen Vuțescu și mi se pare că se potrivesc foarte bine în zilele astea de campanie electorală.

Și o să mai las și o fotografie care mie-mi pare frumoasă, de la întânirea nostră din curtea MNLR, unde zgomotul  picamerelor din stradă n-a reușit să compromită nimic.

Nu pot să închei sinteza fără să spun două rânduri măcar despre cum curge, la lectură,  Circe de Madeline Miller (Editura Paladin, traducere de Ioana Filat). Fermecător și revelator. O citesc pe îndelete. Nu am timp să mă arunc cu totul în palatul de sub ape în care se veselesc titani și nereide, și nici să colind cu ea pe insula pe care e izgonită de tatăl ei, Helios, după ce află că deține puteri de pharmakis, vrăjitoare.

Dar tentația e foarte mare și mă atrage și stilul în care e lucrat textul, cu nenumărate tonuri și detalii, și ideile, maniera nouă în care e decodată mitologia : aici, povestea felului în care o fată respinsă de cei mai puternici decât ea își descoperă puteri proprii și mai ales, marele talent de a aduce la suprafață ceea ce zace bine ascuns în fiecare.

În continuare, câteva pasaje foarte pe placul meu, care fac povestea să alunece și să te tragă după ea:

Și aici, alte detalii atât de frumoase despre bucuria pe care o poartă cu ea imaginea unei corăbii:

S-au strâns ceva mici bucurii de buzunar, cum îmi place mie să le numesc, și cu așa o încărcătură la bord vă doresc o nouă săptămână senină și prielnică micro-descoperirilor care (ne) fac bine!