Urâtă săptămână politică, urâtă și generatoare de angoase. Extremiștii ajunși în Parlament, rasismul explicat iar și de la capăt, misoginism validat, acum de la o tribună și mai înaltă. Nu mi-am făcut unghiile de la picioare, deși gestul ar merita o memă însoțitoare pentru un flash mob anti-retrograzi, dar am băgat niște dinozauri la cuptor, suflând peste ei vrăji de eradicare a tuturor criptofascismelor și a discriminărilor.

Apoi am scos dinozaurii din cuptor și i-am aranjat frumos pe un platou cumpărat dintr-un magazin de vechituri.

Apoi iar am bombănit, am schimbat linkuri despre extremiști cu prietenele și prietenii  și am mai copt niște chestii încolăcite, verzi și vrăjitorești, cu mult spanac în ele. Tot antipatriarhale, desigur! Iar le-am scos din cuptor și le-am pus pe un alt platou cumpărat de la magazinul de vechituri.

 

 

Paranteză retro: magazinele de vechituri de unde-mi cumpăr majoritatea lucrurilor de care am nevoie îmi dau senzația că aș contribui mai puțin la supraconsum și la poluarea pe care o generează așa ceva, dar, în lipsa unei mobilizări mai generale pe tema asta,  astfel de apucături  te calmează pe tine, ca individă panicată, momentan și cam atât. Știu asta, dar tot mă țin de decizie. Oricum îmi plac, nu e că mă sacrific. Am închis paranteza.

 

 

 

Pe lângă dinozauri și chestii verzi și încovrigate, am mai copt și altele. Cum ar fi brioșe cu somon (not for me) și chiar un tort. Pe brioșe le arăt, pe tort nu, că nu-i al meu și am respect pentru torturile sărbătoriților din viața mea, nu le expun fără consimțământ, chiar dacă le fac.

Nu doar am copt și am vrăjit, ci am și prăjit. Niste mizerioare vegane, okish cu muștar din plin. Pentru că dacă nu aș testa mizerioare vegane, nu aș avea și eu o opinie informată pe subiect, în caz că cineva ar fi curios de poziția mea în chestiunea proteinei de mazăre.

Fac o mică pauză de la întâmplările din bucătărie, pentru a spune două vorbe despre romanul care mi-a adus o supradoză compensatorie de satisfacție și încântare pură: Poartă-ți plugul peste oasele morților de Olga Tokarczuk (Polirom, traducere de Cristina Godun).

Am mai povestit despre ea în sinteza trecută, dar acum am terminat-o și mi-e dor de aceeași atmosferă: cu izolare, cu o natură sălbatică și cu o femeie care nu vrea planeta distrusă și animalele chinuite, o femeie iubitoare, înțeleaptă și luptătoare, excentrica doamnă Duszejko. Cu slăbiciunea ei pentru Blake, din care traduce împreună cu un fost elev, cu îndîrjirea ei cu care apără animalele, cu pasiunea pentru astrologie și cunoaștere alternativă, cu umorul cu care-și poartă costumul de lup la balul ciupercarilor, cu prietenii ei buni și idealiști. E un personaj straniu, cu o parte foarte dark, e ca un personaj de basm, numai că fără nimic idealizat. Dar ce personaj!

După Plug, am citit mai mult știri și povești, că ăsta a fost contextul: cu o realitate sură și presantă și cu o sinteză în lucru – recomandări de cărți pentru copii – pe care o pregătesc pentru ultimul număr de anul ăsta al Observatorului cultural. Și marea mea slăbiciune sunt basmele japoneze, cu spirite care trec din oameni în animale și copaci, cu negustori care cumpără vise și ceainice care de fapt sunt bursuci. Ce să mai zic, am evadat, mai ales că pe astea (Ceainicul fermecat și alte basme japoneze, antologie și traducere de Raluca Nicolae, Editura Polirom) le-am citit la gura sobei, ca-n copilărie. Vi le recomand cu câte cantități de ceai, vin ciocolată caldă  sau murături vă doriți alături. Eu le-am citit doar cu foc, așa cum le și recomand!

Și de data asta au intrat noutăți în sinteza veselă, titluri calde și abia venite și la mine, și din tipar. Două sunt romane românești și le dau lor prioritate: Oameni mari de Maria Orban și Viitorul anterior de Liviu Ornea.

Pe Liviu Ornea îl știu din cronicile de teatru și din rubrica pe care a ținut-o în Observator cultural, rubrică pe care o citeam mereu cu interes. Pe Maria Orban aștept să o descopăr. Ambele romane au apărut la Nemira, în colecția Nautor.

Spre bucuria mea, săptămâna asta ajuns și la mine și cea mai nouă carte de poeme a Rodicăi Draghincescu, o poetă pe care o prețuiesc mult: Copilul cu piele de iarnă. Am câteva cărți de recuperat la poezie, iar asta era una dintre ele. Dacă v-o doriți și n-o găsiți în librării, o puteți comanda de pe site-ul editurii Tracus Arte 

De la colega mea, poeta Doina Ioanid, am primit, săptămâna asta, două romane la traducerea cărora a lucrat, ambele apărute la Editura Univers: Cântărețul de Carillon de Georges Rodenbach și Cașcaval de Willem Elsschot (aceasta e tradusă din neerlandeză de Doina împreună cu Jan H. Mysjkin).

De Georges Rodenbach am citit doar Bruges-la Morte, înainte să plec la Bruges, acum mulți ani. Vizita la prietena mea, care locuia acolo, a fost pretextul perfect să citesc romanul, altfel, cine știe când aș fi ajuns la cărticica asta care a făcut istorie – o pictură întunecată, în care orașul pare că plutește sumbru, înfășurat în umbre și conservat în ape ca-n formol. Din cât mi-a povestit și Doina și din ce am citit despre el,  Cântărețul de Carillon e lucrat în același registru, manieră inconfundabilă a simbolistului. Despre Cașcaval știu doar că e cel mai  tradus roman flamand din toate timpurile și că are foarte mult umor, ceea ce desigur că iese din discuție la Rodenbach.

Mai am noutăți de arătat, în caz că par cuiva tentante, dar înainte vreau să-mi afirm public afecțiunea pentru prietenii mei catifeloși, Marty și Pușkin, care au privit prima lor zăpadă zdravănă cu uimire sincronizată, alături de corbul Corb.

Acum că am integrat și acest moment de încântare piscească, mă simt pregătită să anunț cu entuziasm apariția unui nou volum de Elif Shafak, eseistă, de data asta: o carte micuță,  care pornește de la întrebări și puncte de criză acutizate în timpul pandemiei, Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării (Polirom, trad. Adina Avramescu)

Inserez o bucățică din prezentarea cărții, care pentru mine o face de interes imediat, nu că nu mi-ar plăcea autoarea, în general.

Vrem să ne întoarcem la situaţia de dinaintea pandemiei? A fost ea una „normală”? Cum să ne menţinem lucizi într-o lume haotică şi dezbinată, în care naţionalismul, homofobia, autoritarismul şi discriminarea devin ameninţări globale? Şi cum să rămînem calmi cînd sîntem lăsaţi pe dinafară, cînd sîntem tot mai singuri, cînd nu putem purta un dialog cu cei cu opinii diferite de ale noastre?

Și pentru că e inedită, nu doar nouă, nu pot să ignor megabanda desenată a lui Harari, în care desfășoară istoria omenirii: Sapiens: o istorie grafică (împreună cu David  Vandermeulen  și Daniel Casanave) primul volum din Istoria omenirii care i-a adus notorietatea. E apărută tot la Polirom, unde i-au apărut toate cărțile, și e tradusă de Lucia Popovici. Eu până acum nu am citit Harari, recunosc public, și la cât sunt de ahtiată după imagini,  nu m-ar mira să încep cu asta.

 

Nu în ultimul rând, în inventarul bucuriilor, trec și faptul că în prezenta dare de seamă optimistă nu am pomenit numele unui anumit partid cu iz sulfuros, despre care s-a vorbit enorm, săptămâna asta, și nici al vreunuia dintre capii lui, invitați, de altfel,  într-o veselie pe la o mulțime de televiziuni.

Vă doresc, în schimb, întâlniri binefăcătoare, cu oameni și cu povești și săptămânalul, sincerul, necesarul: la cât mai multe bucurii de buzunar!