Uneori scriu recenzii la cărți, alteori mă uit hipnotizată la youtuberi care recenzează palete de machiaj, la pasionați care detectează bolile plantelor sau la vrăjitori de interioare care îngrijesc, cu migală nemaivăzută camere luminoase. La sacerdoți ai aparențelor care lustruiesc măsuțe de cafea fără nicio pată. Uneori citesc și alteori nici nu se pune problema. Uneori, în diminețile foarte fericite, cărțile aduse de curier stau pe masa din bucătărie împreună cu morcovii, cafelele, scrumiera.
În zilele în care se văd foarte mulți nori aranjez și eu, ca youtuberii pedanți, flori la fereastră, în fața lor și de fiecare dată dată mă gândesc la mare. Săptămâna asta, m-am gândit și la Virginia, pentru că doamna Dalloway se ascunde după fiecare buchet de flori pe care-l cumpăr cu mâna mea, iar de la masa din bucătărie i-am urat bun venit printre morcovi, cafele și laptopuri.
Două dintre cărțile ei, apărute împreună, în același volum (Editura Corint, în traducerea lui Alexandru Macovescu) – Doamna Dalloway și Camera lui Jacob – au intrat săptămâna asta în bucătărie și s-au amestecat rapid în teancurile mai vechi, mai noi, plimbate prin locurile favorabile din casă.
Și mai sunt, desigur, zilele în care alte lucruri își cer întâietate pe lumea asta. Așa că romanul din care citeam și subliniam a trebuit să cedeze prioritate unor documentare despre viața nocturnă a animalelor, sau unor filme care pentru o fetiță aflată în vacanță funcționează cam ca romanul pentru mama ei. Așa că ne-am uitat: la Yes Day, la The Secret Garden, la Night on Earth. Sunt toate trei filme simpatice, de văzut (și) cu copii, dar de fapt, oricum.
Night on Earth, de exemplu, e un documentar despre viața nocturnă, filmat cu tehnologie de ultimă oră care a făcut posibil ca dinamica animalelor și a plantelor din diverse locuri din lumea întreagă să fie urmărită după ce se lasă întunericul. Cred că aș putea să mă uit doar la imagini în cascadă, cu viața cerului de noapte și pânza de stele. Chiar sunt spectaculoase, după cum promite și trailerul.
Următorul, Yes Day e despre o familie cu trei copii, (mama fiind Jennifer Garner) și decizia de a avea o zi în care copiilor nu li se spune nu. E o comedioară al cărei merit major e însuși conceptul-titlu, după care copiii sunt înnebuniți.
Și după Yes Day filmul, a urmat experimentul din viața reală: un yes day pe bune, în care nu am făcut figuri. Dezvălui doar că am stat la o coadă uriașă la McDonalds-ul de lângă Parcul Fabrica de Gheață, de unde am plecat cu o sacoșă imensă de hamburgeri, Big Mac-uri și cartofi prăjiți (un burger vegan, cel mai simplu, nu se îndură și ei să bage în meniu) și că ne-am uitat la The Secret Garden, o ecranizare după un roman celebru de Frances Hodgson Burnett, pe care eu nu l-am citit, deși e un clasic. Este tradus la Corint Junior și e o poveste despre suferință, transformare și prietenie.
Povestea o are în centru pe Mary Lennox, o fetiță născută în India, într-o familie bogată, dar care rămâne orfană și e trimisă în Anglia, la unchiul ei, văduv, care locuiește într-un mansion cu o sută de camere, toate învăluite în tăcere și în aerul sumbru al abandonului. Mary cea neglijată și obraznică se trezește încă și mai singură într-un loc unde nu cunoaște pe nimeni și nimeni nu-și dă silința s-o primească cu brațele deschise. Nimeni care s-o interseze pe ea, mai bine zis, pentru că gesturi de prietenie primește, totuși. Fiind însă crescută cu răceală și învățată să dea ordine în stânga și-n dreapta, nu știe nici cum să primească semnele de afecțiune, nici cum să le ofere. Totul începe să se transforme în clipa în care, odată cu niște vechi secrete de familie, descoperă o grădină încuiată în care se strecoară atunci când n-o vede nimeni. Iar acolo învață grija față de crini și trandafiri, dar mai ales grija față de oameni.
Au existat mai multe ecranizări, dar noi am văzut-o pe cea din 1993, care e un festin vizual, eye candy pur. În momentele în care magia funcționează, cadrele ample, cu peisaje aproape ireale, par că te includ și pe tine.
O mică suită de noutăți a fost și săptămâna asta deosebit de bine-venită. Amintesc numai două, care pentru mine sunt prioritare. Primul este Patimi de Sofia Nădejde, o recuperare foarte necesară, care sper să aibă parte de o receptare și de discuții consistente (Editura Publisol, prefață de Ștefan Baghiu).
Tentația cu care vine în tandem e o traducere: Anomalia de Hervé Le Tellier, roman masiv, provocator, înțeleg, și experimental, câștigător al Premiul Goncourt anul trecut și tradus acum de Mădălina Ghiu, la Editura Pandora M, în colecția Anansi. Mai adaug numai că, pe lângă conglomeratul de teme și piste esențiale pe care le-a urmărit aici autorul, mai sunt și mărci ale literaturii cu cadru speculativ incitant, deschise mereu către imprevizibil, Le Tellier fiind și președinte al Atelierului de Literatură Potențială, celebrul OuLiPo (pentru francofilii de bibliotecă).
Ca să nu rămână sinteza fără măcar o notă de lectură (deși vă asigur că s-a citit și s-a muncit pe lângă aranjamentele florale), dezvălui puțin despre romanul pe care îl citesc acum și din care, de fapt, mai am un pic. Îmi place mult Deborah Levy, gustul ei pentru ciudățenii inexplicabile pe care le trântește în mijlocul unei ficțiuni aparent potolite, talentul cu care conservă strat cu strat trăiri și substanțe de interior care se arată cu greu în lumina zilei. Așa că citesc noul ei roman, Omul care a văzut totul (Editura Litera, trad. Bogdan Perdivară), o poveste stranie cu un personaj queer, un tânăr istoric care ajunge cu o bursă de cercetare în Berlinul de Est în 1988 și care va trebui să-și regândească întreaga viața după o serie de accidente și simetrii pretty uncanny. Las o poză cu cartea care mă tot așteaptă să ajung la final, dar fiind prinsă în proiectul yes day , nu m-am învrednicit decât cu netezitul copertei în acest weekend.
Cam asta s-a văzut dinspre partea luminoasă a acestei săptămâni. Am încercat o brumă de echilibru cu partea plină de tensiuni, nervi și motive de indignare, peste care dăm de cum deschidem radioul. Dinspre partea luminoasă, adică dinspre rezerva de energie și optimism, atâta câtă e, vă doresc o săptămână pașnică, cu un strop de calm suplimentar și, firește, cât mai multe bucurii de buzunar.