Nu atât frig, cât o mohoreală care să te facă să te gândești la frig și să te zgribulești numai imaginându-ți că ieși din casă. Nu atât lipsă de energie, cât senzația de așa ceva, după luni aglomerate, nu dintre cele mai simple, cum am acumulat, probabil, cei mai mulți.

Ce aduce entuzism și așterne lumină, măcar în pete, chiar și peste zile mohorâte? Uneori, prostiile prostioarele. O să povestesc despre câteva verificate zilele astea, iar în topul clasamentului aburesc crenvurștii cu plete fierte, așa cum i-am botezat după ce am văzut că Internetul a luat-o puțin razna cu ei. Și cine sunt eu să ignor un TikTok food hack atât de dezgustător, încât devine irezistibil?

Am făcut, așadar crenvurști cu plete fierte, adică crenvurști tăiați în care am înfipt spaghete, spaghete care arată ca niște, mwell, plete fierte.  I-am făcut, dar de mâncat  nu i-am mâncat eu, pentru că încă nu am găsit crenvurști vegani care să se poată literalmente mânca. Dar nu-i nimic, am fiert crenvurștii cu plete, i-am mirosit, am leșinat puțin de poftă (arată dezgustător) și le-am făcut poze. Înțeleg că au fost foarte buni. Așa a fost și muștarul, care, când e bun,  rămâne dumnezeiesc pentru orice sectă și orientare cuisinistică.

Aștept sugestii și recomandări de crenvurști vegani care să satisfacă gusturile unei mari (foste) iubitoare de crenvurști, care atât de mult îi iubea, încît uneori nici nu-i mai fierbea. Yum. Și aștept și înghețata cu muștar, aș include-o de urgență într-o sinteză veselă,  futuristă, bănuiesc.

A doua tură de prostioare înveselitoare tot cu ceva junk are de-a face, pentru că junkul, în universul meu aflat adeseori sub presiune, e ca un fel de elf de casă murdărel, un fel de Dobby, dacă vreți,  care te scoate din amorțeală și îți dă o veste momentan bună. Așa că, pentru cei care ar adera la astfel de însoțiri și asezonări, recomand dulciurile coreene, japoneze și taiwaneze de la KJ Center, centrul coreeano-japonez de lângă Universitate, unde e hub-ul tuturor adicților de noodles la microunde și alte orori din aceeași foarte dezirabilă (era să scriu mizerabilă) categorie. Eu nu pot să rezist la aceste mochi rolls, cu diverse arome. Acum sunt la a doua cutie de Mochi rolls cu aromă de cireșe sau doar de culoarea florii de cireș. Și dacă ajung acolo, nu pot să plec doar cu câteva prăjiturele, așa că strecor discret și un pachet de nudălși (vegani), pentru că nu se știe niciodată. Și, mmmmm, alte câteva prăjiturele cu textură de lipitoare pudrată.

Al treilea pas pe lângă marile bulevarde ale rafinamentului l-a constituit afundarea mea fără rest într-un thriller islandez: Iertarea de Yrsa Sigurðardóttir (Editura Trei, traducere și note de Liviu Szoke).

 

Cum măcar un thriller sau un roman polițist se strecoară, pe anotimp, pe sub radar, de data asta am pus mâna pe romanul unei autoare verificate înainte și n-am niciun regret. E o carte cu un suspans bine păstrat, care pornește de la două crime ale căror victime sunt adolescenți. Adolescenți despre care se află că au agresat alți adolescenți, iar dovezile adunate, și din viața reală, și din existența lor online fac să ți se cam strângă stomacul când vezi în ce direcții o poate lua bullying-ul și cyberbullying-ul. De investigarea crimelor se ocupă detectivul Huldar ajutat de psiholoaga Freyja, care-l pune pe pistele corecte.

Totul se petrece în Reykjavík, unde e ger, se bea multă cafea și se petrec drame sufocante, ale căror victime sunt puști care fie se trezesc mici monștri, ațâțați de posibilitățile noi pe care le deschid tehnologia și Internetul, fie victime, care pot rămâne cu traume o viață întreagă. E o poveste care, dincolo de cazuri particulare, numește și abordează critic un flagel, unul care, din nenorocire, se manifestă de la vârste din ce în ce mai mici. Recomand, așadar, Iertarea, mai ales dacă vă spune ceva genul ăsta de literatură. De la un reproș nu mă pot, totuși, abține, dar asta vizează varianta în română, și nu textul original: atât de multe cacofonii într-un roman sumbru?!

Din cu totul altă categorie e un roman care nu e neapărat un roman sau un album care nu-i nicidecum un album: mă refer la pictoromanul semnat de Lucian Dan Teodorovici și de pictorul Felix Aftene, Mustata lui Dalí și alte culori (Polirom, prefață de Bogdan Crețu).

Câte ceva, din mers, am mai pomenit eu despre acest obiect ficțional non-încadrabil, fără să intru în prea multe amănunte. Acum, că am terminat cartea de citit și imaginile de absorbit, pot doar să spun că e una dintre cele mai tandre meditații despre rolul creatorului pe care am pus eu mâna, cel puțin din câte s-au scris la noi, o carte în care s-au topit culori din paletele unor mari pictori și candoarea interogației sensibile, de interior.

Veți găsi ecouri din Vian, plăcerea jocului din cărțile lui Queneau, îl veți găsi și pe Micul prinț îngropînd ceva de preț – sau mai bine spus, punând la păstrare – , dar și pe Alice, precipitată, alergând prin labirinturile ei metamorfice. Am pomenit aceste câteva referințe care pot aproxima atmosfera cărții, dar ea e una care nu aparține niciunui alt univers. Una în care ești invitat la un dialog filosofic,  pe măsură ce citești despre felul în care meditează un artist sau despre modul în care stă la taifas cu necuvântătoarele, despre câte în lună și-n stele. Cu ele, cu florile invizibile sau cu Prometeu și Diogene, coborâți din două tablouri celebre.

Încercați, e un regal. Nu spun mai mult aici, îmi iau avânt să scriu o cronică în Observatorul cultural, curând-curând. Dar până atunci, adaug doar că acest cumul de stări, de imagini și de note filosofice care se topesc în fluxul pictoromanului mi-a amintit de serenitatea și de singurătatea proteguitoare a Sfântului Francisc vorbind cu păsările, Sfântul Francisc pictat de Giotto. Și m-a făcut să caut, din nou, imaginile, în memorie și în realitate.

Noutățile au fost, și săptămâna asta, o bună și foarte prețuită sursă de bucurie.

S-au adunat multe și, ca de obicei, pentru că nu vreau să le înghesui în sinteză, amintesc acum numai câteva și revin altă dată cu o mică paradă.

Două romane din nord s-au adăugat colecției mele de literatură scandinavă, literatură în care mă simt pur și simplu ca acasă, cu riscul de a comite un ditamai clișeu. Cele două nou venite sunt Oameni în toată firea de Marie Aubert (Paralela 45, trad. Simina Răchițeanu)

și Mánasteinn. Băiatul care n-a existat niciodată (Polirom, trad, Ovio Olaru) de  Sjón, iubire veche.

Sunt două povești actuale, prima, despre contextul unei femei singure, care își caută propriile teritorii într-o lume plină de prescripții și de roluri-șablon, a doua, despre viața în timpul gripei spaniole, despre adolescență și fascinația pentru cinematografe. Să-mi fi deschis cineva o cutie cu bomboane de ciocolată și tot nu ar fi nimerit așa un mozaic de teme irezistibile la un loc. Foarte recunoscătoare sunt pentru cărțile astea două. Mai sunt și subțiri!

Alte două cărți, de data asta de non-ficțiune, pe care vreau neapărat să le includ în mica paradă a noutăților săptămânale sunt ambele publicate la Editura Publica: Noi suntem vremea. Salvarea planetei începe cu micul dejun de Jonathan Safran Foer (trad. Andreea Călin) și De ce peștii nu există. O poveste despre iubire, pierdere și ordinea ascunsă a vieții de Lulu Miller (trad. Ianina Marinescu).

La prima, mă interesează felul în care se raportează un autor e care îl admir mult la criza climatică și la implicațiile politice pe care le au alegerile personale. La a doua, excentricitatea unei scriitoare care explorează o lume despre care nu știu nimic și aduce de acolo posibilități de înțelegere pentru pierdere, dar și  explicații pentru ceea ce uneori pare un miracol: încăpățânarea de a o lua de la capăt.

Este o carte despre știință, despre viața unui biolog celebru (David Starr Jordan) și despre devotamentul lui pentru studiu, și, din ce scrie pe coperta IV Carmen Maria Machado, o altă scriitoare în care am încredere, pare a fi o încântare. Vreau să citesc o încântare de carte, cine nu și-ar dori?

O încântare de carte, care mi-e și mai aproape pentru că m-am ocupat eu de redactarea ei, tocmai a apărut la Editura Vellant: Joaca de-a galeria de Grayson Perry (trad. Ada-Maria Ichim).

Este o carte foarte witty și informată și deosebit de amuzantă despre arta contemporană. Are repere, confesiunile unui insider (pe lângă faptul că e o minune de artist, Grayson Perry este și  deținătorul unui Turner Prize), ilustrații, comentarii despre relația cu tradiția, despre accesul la această lume, despre bani, despre snobism  și despre breaslă. Are intervenții și povești  care te fac curios să afli mai mult despre arta contemporană, sau măcar să cauți artiști și momente la care face el referire. E foarte simpatică și foarte prietenos scrisă, aproape neversimil de sintetică și de accesibilă, dat fiind ghemul de complexități și varietatea de formule din care e făcută arta contemporană. Una dintre părțile mele preferate a fost despe limbajul criticilor de artă!

Nu zic mai mult, dar vă invit să căutați cu încredere cartea, e chiar o gură de aer prospăt. Și dacă vă mai intereseză ideile lui Perry, recomand și cealaltă cartea a lui apărută la Vellant, Evoluția bărbatului, o deconstrucție foarte inspirată a stereotipurilor de gen și o pledoarie, tot amuzantă, caldă și informată, pentru acceptare și relaxare, când vine vorba de roluri pe care le asumăm.

Nu-mi vine să cred că am lăsat către final o bucurie fără de care restul ar cam fi pălit și povestea despre ele s-ar fi amânat: laptopul reparat.

Aviz ființelor preocupate de studiul artei în preajma device-urilor tech : poate sugerați un strop suplimentar de grijă în zona paharului cu apă și  pensule. Așa o stricăciune costă, poate să coste chiar mult, atât de mult încât să vă gândiți dacă optați pentru reparație sau luați în calcul un laptop nou. Dar s-a rezolvat tărășenia și recunoștința mea a cerut spațiu de expresie.

Pentru puțină simetrie, și pentru o încheiere caldă, că prea am vorbit despre nord, aduc un elogiu micii Italii din fiecare, aceea care ne îndeamnă către cuptoare, către  tăvile de pizza și către paharele cu vin care le acompaniază impecabil.

Și mai duc un elogiu și deciziilor de a lăsa baltă orice argument, în caz de conflict, cu mai mari sau cu mai mici, în favoarea gătitului împreună. Nu orice, ceva dezirabil ca pizza, ceva ce nu se împinge  în cuptor chiar în fiecare seară. După, discuția se poate relua ca prin magie, de pe cu totul alte margini de orizont. Pentru că  marginile de pizza au această putere magică de a rearanja limitele dintre oameni și de a-i scoate din feliile lor de înțelegere, precis tăiate.

Odată împărtășit acest secret care valorează greutatea lui în aur, vine și urarea de final: să aveți o săptămână ușoară și cât mai multe bucurii de buzunar.